IL LUCE. MAESTRUL După 9 ani împreună, Răzvan Raț pune cuțitele pe masă, de ziua lui Mircea Lucescu » Rafală fără precedent: „Eu l-am adus la Șahtior, mă deranjează mitul ăsta!”

Nu sunt doar momente de grație, aparent solide, ci și fisuri, neînțelegeri și lucruri nespuse, în spatele celor nouă sezoane în care au colaborat în Ucraina. Fără să caute să provoace, Raț renunță la convenții și vorbește deschis despre umbra celui poreclit „Il Luce”, despre decizii pe care le consideră nedrepte și sacrificii nerecunoscute.

Cu urme de cărbune pe obrazul memoriei, cel ce a îmbrăcat de 300 de ori tricoul oranj-negru scoate la lumină episoade neștiute din „mina” de fotbal a Donbassului. Spune că Lucescu își proiectase drumul fără el, că a avut oferte de la Real Madrid și Tottenham, unele lăsate „pe seen” - fără să se răspundă email-urilor care s-au pierdut „accidental” în cosmosul rece al serverelor - și, pe deasupra, a îndurat înjosirea în fața propriilor colegi.

Șahtiorul, în imaginarul lui Raț, nu este familia lui Lucescu, ci casa altcuiva: a lui Rinat Ahmetov, patronul tăcut, dar salvator, pe care-l numește prieten.

Răzvan Raț și prima întâlnire cu Mircea Lucescu: „Am semnat un contract extrem de dezavantajos din punct de vedere financiar”

- Salutare, Răzvan! Cum l-ai cunoscut pe Mircea Lucescu? Îți aduci aminte prima întâlnire cu el?
- Era turneul final de Under 18, de juniori. Așa era atunci, Under 18, Școala „Nicolae Dobrin” a ieșit campioană. Turneul a avut loc la Onești. În tribună era Ionuț Chirilă, care atunci era antrenor la echipa de tineret-speranțe. Am fost remarcat de el și de un scouter de la Ajax. Am primit o primă ofertă de la Ajax. După acel turneu final, în 1998, trebuia să ajung la Ajax, dar am ajuns la Rapid. Nu mai intru în detalii despre cum s-a întâmplat, dar în loc de Ajax am ajuns la Rapid. A fost o sumă importantă de bani, cred că o sută și ceva de mii de dolari la vremea respectivă, o sumă consistentă pentru un junior de 17 ani. Prima întâlnire cu Mircea Lucescu a fost după ce am semnat actele. Erau domnul Dinu Drăgan, Dumnezeu să-l ierte!, și Grigore Sichitiu, care era în conducerea executivă. Am semnat un contract extrem de dezavantajos din punct de vedere financiar, dar eram foarte fericit că ajunsesem la Rapid. La momentul respectiv, erau jucători extrem de importanți, legende ale fotbalului românesc, mă refer la Săbău și alții.

- Ce fel de contract era?
- Contractul era pe 5 ani: în primul an câștigam 1.000 de dolari, în al doilea 3.000, apoi 5.000, 7.000 și în ultimul an 10.000 de dolari. Astea erau datele contractului, în timp ce colegii mei câștigau în jur de 100.000 de dolari pe an. Am aflat ulterior ce salarii aveau colegii, dar nu mai conta. După aceea am ajuns la baza Pro Rapid, unde am făcut cunoștință cu Mircea Lucescu. Cred că atunci a venit și Mărgăritescu. Tamaș a venit un pic mai târziu. Ghioane și alți tineri erau acolo, dar unii nu au apucat să joace în prima ligă. Ne-a zis „Ce faceți? Haideți la treabă!”. Și cam atât. Nimic special.

- Era apropiat de tineri?
- Așa cum avea să se dovedească – și se știa deja de fapt – i-a plăcut dintotdeauna să lucreze cu tineri, i-a promovat și a crezut foarte mult în mixul dintre jucători cu experiență și jucători tineri. Așa a fost și în acel sezon, 1998-1999, când Rapid a câștigat titlul. Eu am apucat să debutez, cred, în martie '99, poate februarie, într-un meci cu Ceahlăul. Echipa era formată din jucători cu experiență și tineri, care aveau atunci 20, 21, 22 de ani – Daniel Pancu, Bogdan Lobonț, Zeno Bundea, Iencsi. Erau tineri, dar deja era considerat ciudat, pentru fotbalul românesc de atunci, ca atât de mulți tineri să fie într-o echipă care lupta la titlu.

În general, antrenorii se bazau pe jucători cu experiență, iar după 20 și ceva de ani începeai să apari la echipele mari și tot erai considerat tânăr. La 21-22 de ani încă erai «tânărul Daniel Pancu», așa erau comentariile de atunci. Dacă ne uităm azi, vremurile sunt complet diferite. În fotbalul internațional, dar și în cel românesc, sunt jucători de 18-19 ani care deja au două campionate jucate.
- Răzvan Raț

- Cum era la antrenamente?
- După fiecare antrenament, tinerii erau obligați să mai rămână pe teren pentru a lucra suplimentar, fiecare pe postul lui. Asta e o poveste care cred că nu s-a spus. Eu am ajuns la Rapid ca aripă stângă. La acel turneu final și la echipa mea de la Școala „Nicolae Dobrin” jucam extremă stângă, într-un sistem 4-3-3. Nu eram fundaș. Și la Rapid am debutat ca mijlocaș stânga, pentru că echipa juca într-un 5-3-2, cu Mircea Rednic libero, așa se juca pe vremea aia: 5 apărători, 3 mijlocași și 2 atacanți. Așa am debutat la Rapid, ca mijlocaș stânga. Făceam exerciții pe teren, în care, dacă îmi amintesc bine, Mărgăritescu îmi dădea pasă de undeva de la mijlocul terenului, eu eram în partea stângă și trebuia să preiau mingea din două atingeri și, în viteză, să dau centrare. Cred că în față era Sergiu Radu sau altcineva, nu mai știu exact, depinde cine rămânea după antrenament să facă lucruri suplimentare. Ne spunea mereu că tinerii trebuie să muncească mai mult, ca să se perfecționeze pe postul lor. Dacă ești în banda stângă, trebuie să primești mingea și, în același timp, să te gândești unde trebuie să centrezi. După aceea, ne punea să batem cornere, lovituri libere, ca să ne perfecționăm modul de a lovi mingea. Până la urmă, exercițiul e esențial. Trebuie să știi exact cum să lovești mingea. În condiții de joc, nu e ușor. Dau un exemplu: când ești pe bandă, în viteză maximă și cu adversar lângă tine, nu e simplu să te uiți și să centrezi acolo unde atacantul cere mingea. Trebuie să înțelegi că mingea trebuie trimisă în spațiul liber, acolo unde el o cere, nu într-o zonă unde e marcat.

Încerca să repetăm ceea ce se întâmplă în meci. De exemplu, lucram cu atacanții, tot timpul lucrau unu contra unu. Aveau mingea, rămâneau și fundași. Era mereu unu contra unu, portar în poartă, atacantul trebuia să-l dribleze pe fundaș și să dea gol.
- Răzvan Raț

26de meciuri oficiale a jucat Răzvan Raț în tricoul Rapidului

- Cât de mult se implica să vă arate un procedeu?
- De multe ori ne arăta sau ne spunea că trebuie să ai tot timpul capul sus și să te uiți unde pleacă atacantul, astfel încât să nu greșești pasul. Exemplifica și din partea dreaptă, lovea bine cu ambele picioare, dar accentua importanța poziției și a viziunii de joc.

„Cea mai mare contribuție în transfer a avut-o Ionuț Chirilă”

- Mircea Lucescu e cel care te-a convins în 2003 să semnezi cu Șahtior?
- Este o întrebare foarte interesantă. Mircea Lucescu a ajuns la Șahtior după Răzvan Raț. Deci nu Mircea Lucescu m-a convins să semnez cu Șahtior. Este total greșit, probabil că așa a rămas impresia, pentru că m-am identificat cu Șahtior atâția ani, iar lumea a presupus că el m-a adus acolo. Dar e greșit. Mircea Lucescu a ajuns la Șahtior în 2004, la un an după ce eu ajunsesem. Când am semnat cu Șahtior, în vara lui 2003, antrenor era Bernd Schuster. Cred că Marica a ajuns undeva în iarnă, în 2004, după ce am jucat cu Dinamo și am pierdut în dublă manșă.

+33 FOTO

- Te deranjează afirmația aceasta?
- Pe de-o parte, da. Pentru că nu este o informație corectă. Și dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar la Rapid nu am fost adus de Mircea Lucescu. Pentru că, la momentul acela, cea mai mare contribuție a avut-o Ionuț Chirilă. A venit, după acel turneu final, și s-a dus la Mircea Lucescu, spunându-i: „Uite, există copilul ăsta!”. Și nu am fost doar eu la recomandarea lui Ionuț Chirilă. Au fost aduși și Mărgăritescu, și Ghioane, apoi cred că și Maftei și Tamaș. Au fost, să spunem așa, „racolați” mai mulți tineri care promiteau la vremea aceea. Și, fără să exagerez, cred că Ionuț Chirilă a avut un ochi foarte bun pentru alegerea unor tineri care, ulterior, s-a dovedit că au confirmat. De ce spun asta? Pentru că în momentul în care am fost recomandat de Ionuț Chirilă către Mircea Lucescu și, automat, către Grigore Sichitiu și conducerea de atunci, Mircea Lucescu a avut încredere în ceea ce spunea Ionuț Chirilă, că acei jucători meritau să ajungă la Rapid.

- Și ...
- Revenind la întrebarea ta, dacă mă deranjează faptul că nu e o informație corectă, da, mă deranjează. Pentru că mai există și prelungirea acelei informații greșite – ideea că Mircea Lucescu m-a ținut în brațe 9 sau 10 ani la Șahtior. În realitate, eu am stat 10 ani acolo, dar Mircea Lucescu a ajuns cu un an mai târziu. E o informație greșită, pentru că eu cred că am fost omul care și-a făcut treaba, care a încercat să performeze, să dea tot ce putea în acel moment, și am învățat foarte mult de la Mircea Lucescu. Nu doar ca jucător, ci și ca om, ca dezvoltare personală, până la urmă. Dar în niciun caz nu se poate spune că Răzvan Raț a stat la Șahtior pentru că l-a protejat Mircea Lucescu. Este acea senzație, când se spune: „Stai, mă, că ăsta a jucat așa și așa, dar l-a ținut Lucescu”. Asta chiar mă deranjează, pentru că nu e adevărat. Dimpotrivă! Și Mircea Lucescu poate confirma: de-a lungul timpului am avut foarte multe oferte să plec de la Șahtior. Și ce să vezi? Nu mi s-a dat drumul. E clar că nu mi s-a dat drumul pentru că atât clubul, cât și Mircea Lucescu, care avea mână liberă în ceea ce privește transferurile și selecția jucătorilor, considerau că sunt omul de care aveau nevoie. Așa că, da, mă deranjează direcția greșită în care se duce această idee! Se insinuează că Răzvan Raț a jucat slab la Șahtior, dar că a fost ținut acolo pentru că era favorizat, ceea ce e total greșit.

600.000 de dolaria plătit Șahtior Donețk pentru transferul lui Răzvan Raț, în vara lui 2003

Raț l-a adus pe Lucescu la Șahtior, nu invers: „Mi s-au învârtit rotițele, cum se spune”

- Și, în completarea întrebării precedente, te-aș întreba: ai fost vreodată chestionat în privința lui Mircea Lucescu?
- - Tu știi ceva! (râde) Cu siguranță, n-am spus-o nicăieri. Și niciodată nu m-am lăudat cu asta, pentru că - așa cum este greșită informația că Mircea Lucescu m-a dus la Șahtior - pot să spun, și nu mint, că de fapt a fost invers. Noi pierduserăm campionatul cu Bernd Schuster. Cred că am câștigat Cupa sau ceva de genul acesta cu el, dar în orice caz, sezonul fusese slab în Europa, nu câștigaserăm campionatul. Apoi a venit Mircea Lucescu și am câștigat Supercupa. Schuster a fost înlăturat. La un moment dat, am fost chemat undeva, nu la club, ci la Donbass Palace, hotelul lui Rinat Ahmetov. M-am speriat puțin, pentru că eram chemat de patron, iar până atunci nu avusesem vreo discuție unul la unul cu el, în afară de momentul în care am ajuns la club. În timpul anului nu am avut niciodată o întâlnire directă. Așa că eram nu neapărat speriat, dar aveam o senzație ciudată. Mă gândeam: „Ce o vrea? De ce m-ar chema să discutăm?”. Am ajuns la hotel, m-am așezat la masă și Rinat Ahmetov m-a întrebat: „Ce părere ai despre Mircea Lucescu?”. A fost prima întrebare. Mi s-au învârtit rotițele, cum se spune, și am înțeles imediat de ce mă întreabă. I-am spus că, din punctul meu de vedere, este un antrenor extrem de profesionist.

- Îl dorea, așadar...
- I-am povestit tot ce știam despre Mircea Lucescu, cum lucrează, cât de atent este la detalii, mai ales în analiza adversarului. Cred că ăsta este, dacă nu cel mai mare, unul dintre cele mai mari talente ale sale: capacitatea de a analiza adversarul și de a-i oferi jucătorului toate informațiile, astfel încât să-i fie mai ușor să-l contracareze. Pentru mine, din punctul ăsta de vedere, este genial. O să vă povestesc și alte lucruri, cum au fost meciurile cu Barcelona și alte echipe mari, în care s-a demonstrat că dacă ai foarte multe informații despre adversar, ți-e mult mai ușor să știi ce ai de făcut atunci când ei au mingea. Dar să revin: i-am spus cine este Mircea Lucescu, cât de bun este ca antrenor, și Ahmetov mi-a spus că mai auzise aceste lucruri. Mi-a povestit că avusese deja o rundă de negocieri cu un an înainte. De fapt, nu era o rundă de negocieri, ci o tatonare. La acel moment, Mircea Lucescu era la Beșiktaș, luase titlul și era clar că nu era disponibil pentru Șahtior. Mi-a spus că voia foarte mult confirmarea mea, voia să audă părerea mea. Nu spun că dacă eu ziceam că nu e potrivit, nu l-ar mai fi adus. Nici invers: faptul că eu am spus că este potrivit nu înseamnă că doar din cauza asta a fost adus. Dar eu cred că a contat foarte mult acea discuție pe care am avut-o cu Rinat Ahmetov. Eu v-am spus acum în câteva fraze, dar discuția a fost destul de lungă.

- Obișnuia să se sfătuiască cu tine?
- Rinat Ahmetov avea un obicei, să zic așa, ca o picătură chinezească: punea foarte multe întrebări. De fiecare dată întreba: „Ce crezi, e X mai bun decât Y? De ce?”. Spuneai că, da, X e mai bun decât Y ca jucător, și imediat începea: „Dar de ce? Dar din ce motiv?”. Avea un set de întrebări în lanț, prin care te obliga să argumentezi răspunsul inițial. Și asta se întâmpla constant. Avea câțiva oameni, iar eu am devenit unul dintre jucătorii cu care se sfătuia de foarte mult timp și, când suna telefonul, întrebarea era de genul: „Ce crezi, dacă-l luăm pe Teixeira, e mai bun decât Douglas Costa?”. Făcea comparații cu jucătorii noștri. Asta se întâmpla în primă fază, când voiam să aducem un jucător: îl întreba pe cel din poziția respectivă dacă are rost transferul. Dacă aveam deja un jucător cel puțin la fel de bun, de ce să-l mai aducem pe altul? Și tot timpul veneau întrebările: „De ce crezi că e mai bun celălalt? De ce să-l cumpărăm?”. Exact același proces l-a aplicat și în privința antrenorului Mircea Lucescu. Mă întreba – nu mai știu exact cu cine îl compara atunci –, dar avea mai multe variante. Spunea: „Crezi că Mircea Lucescu e mai bun decât...?”. Nu mai țin minte numele. Iar eu răspundeam: „Pe ăla nu-l cunosc atât de bine. Pe Mircea Lucescu îl știu, face asta, face cealaltă...”. Îi spuneam tot ce știam, sincer, fără să-l flatez, fără să-l fac mai mare decât era. Oricum, la acel moment, Mircea Lucescu își demonstrase deja calitățile de mult timp. Eu doar confirmam ceea ce se știa. Dar, una peste alta, revenind la întrebarea cine pe cine a dus la Șahtior, e un pic invers.

10 goluriși 48 de pase decisive este bilanțul lui Răzvan Raț în tricoul lui Șahtior, de-a lungul celor 10 sezoane în care a evoluat la Donețk

„Nu puteți fi cretini!”

- Te-a ajutat să te integrezi?
- Păi, eu eram deja integrat! Din contră, și asta pot să spun, n-am spus-o niciodată – când Mircea Lucescu a ajuns, eu deja vorbeam limba rusă. Pot chiar să mă laud cu asta: într-un an reușeam să dau interviuri în limba rusă. Asta pentru că era imposibil să comunici altfel. Era o necesitate să înveți limba, pentru că nimeni nu vorbea engleză. Degeaba o vorbeam eu, nu mă înțelegeam cu nimeni. Eram, practic, obligat să învăț rusa. Altfel n-aveai nicio șansă, nici în oraș, nici la club, nici la restaurante sau magazine. La momentul ăla nu existau supermarketuri, ci doar magazine unde trebuia să ceri ce vrei, și era complicat. Îmi amintesc că atunci când a ajuns Mircea Lucescu, l-am așteptat la aeroport. Am avut o discuție în care mi-a spus, țin minte exact: „Ești deja aici de un an, știi cum stau lucrurile. Am nevoie de tine, de ajutorul tău, ca să înțeleg cum funcționează totul pe aici.”. Și era normal până la urmă. Mă așteptam oarecum, între ghilimele, la lucrul ăsta. Nu eram deloc străini unul pentru altul.

Era firesc ca Mircea Lucescu să vrea să înțeleagă cum stau lucrurile în club, în oraș, mentalitatea generală – lucruri de bază pe care orice om ar vrea să le afle când ajunge într-un loc nou. Chiar asta a fost prima discuție, la aeroport. Mi-a spus că are nevoie de informații despre cum e la Șahtior și, în general, la Donețk.
- Răzvan Raț

- Există ceva ce te-a impresionat cel mai mult la el, în afara fotbalului, ca om?
- Da. Focusul lui pe ceea ce înseamnă educația personală a jucătorului, asta m-a impresionat. Nu știu dacă e neapărat cuvântul potrivit impresionat, dar m-a marcat. De obicei, un antrenor are legătură doar cu fotbalul. Tot ce face are legătură cu echipa respectivă. Dacă e selecționer, are treabă doar cu echipa națională. Sunt foarte puțini - sau cel puțin din ce am văzut și auzit eu -, sunt foarte puțini antrenori care se concentrează nu doar pe fotbal, ci și pe dezvoltarea personală a jucătorului. Mă refer la nivel de seniori. Într-o școală de fotbal, sau într-o academie, cum am fost și eu la Benfica, educația, dezvoltarea personală și șlefuirea caracterului sunt esențiale. Academiile scot jucători pe bandă rulantă, dar pun mare accent pe aceste aspecte. Lucescu făcea același lucru, chiar și la nivel de echipă mare. Mircea Lucescu era cel care, țin minte, la Rapid, impunea o regulă. Era obligatoriu ca toți tinerii să fie înscriși la facultate. Cred că Lobonț, Pancu, Bundea, Iencsi... tuturor le-a spus la un moment dat: „Nu jucați, nu aveți ce căuta aici dacă nu sunteți înscriși la facultate. Trebuie să învățați!”. Eu eram încă la liceu, iar ei discutau: „Ce facultate?”, la care Mircea Lucescu venea mereu cu aceeași „placă”. „Nu puteți să fiți cretini! Trebuie să fiți băieți deștepți! Asta vă dezvoltă mintea, trebuie să fiți educați!”.

- Era o obsesie?
- Această idee cu educația, cu nevoia de a învăța și de a te dezvolta personal, o repeta întruna. Nu exista pauză. Era ca un pick-up care merge fără oprire. Și făcea asta și la Șahtior. Mai avea niște lucruri pe care unii dintre noi le uram. Imaginează-ți: mergeam la meciuri de Champions League, cu o zi sau două înainte, indiferent că era Milano, Dortmund, Londra... Și în dimineața meciului aveam acea plimbare de dezmorțeală. Dar nu era o simplă plimbare. Era un tur cu autocarul: mergeam la un muzeu, făceam turul orașului, mergeam într-un parc... Aveam mereu un ghid în autocar care ne spunea povestea orașului, despre atracțiile turistice, despre istorie. Și, uneori, stăteam o oră în autocar. Pur și simplu o oră, în care mergeam să vizităm, între ghilimele. Pe noi ne enerva cumplit. Stăteam incomod, bombăneam, ne juram între noi... Dar pentru el era absolut relevant. Pentru el era obligatoriu ca noi să știm lucruri despre orașele prin care treceam, despre statui, muzee, istorie. Asta făcea parte din dezvoltarea noastră personală și din cultura generală. Focusul lui pe educație, pe a înțelege, a ști, a avea cultură generală, a fi educat... era absolut impresionant. Și, recunosc, enervant în același timp, la momentul respectiv. Dar, uite, în timp am înțeles cât de mult ne-a prins bine. Era imposibil să-l schimbi. Era ca un pick-up, deja era setat să cânte mereu același mesaj. Și atunci deja știam, deja începuserăm să ne obișnuim. Îți dai seama, în atâția ani, jucând în Champions League... practic jucam în fiecare an. Mai ales, nu știu, la Barcelona, jucasem de mai multe ori acolo și în alte orașe. Știam dinainte, dacă aveam meci marți sau miercuri în Champions League, urma, deja eram resemnați că urmează turul orașului.

- Puteai să faci și o carieră de ghid.
- Da, da, oarecum, da (râde).

„Ahmetov mi-a fost ca un tată, nu Mircea Lucescu”

- Foarte mulți dintre cei intervievați în demersul nostru se consideră „copiii” lui Mircea Lucescu. Ce-a fost, de fapt, pentru tine?
- Mentor. Cred că și ceilalți au exagerat puțin cu treaba asta cu copiii. Așa se spune în lumea fotbalului, când un antrenor are o anumită afinitate pentru un jucător, se zice „e copilul lui X”, sau „Pițurcă-i taică-tău”, „Lucescu-i taică-tău”. E o expresie obișnuită în fotbal. Dar, pe de altă parte, sunt într-adevăr unii jucători cu care Mircea Lucescu a avut o relație mai strânsă. A fost, cumva, și un păstor al carierelor lor. Dau câteva exemple: Daniel Pancu, cu care a avut o relație specială, pentru că și Pancu a fost un băiat special. Sau Dănuț Lupu. Relațiile au fost cu adevărat speciale, pentru că erau jucători deosebiți și din punctul de vedere al caracterului, nu doar profesional. Mircea Lucescu i-a înțeles foarte bine. Și pentru că este un foarte bun psiholog și pedagog, reușea să citească tipologia fiecărui jucător. E extrem de inteligent în sensul ăsta, și ăsta cred că este cel mai mare talent al unui antrenor: să scoată maximum dintr-un jucător. În ceea ce privește jucătorii speciali, a știut exact cum să-i ia, cum să-i motiveze, unde să-i gâdile, cum se spune în jargonul fotbalistic, ca să scoată tot ce e mai bun din ei. Și da, cred că a fost ca un tată pentru unii dintre ei! Pentru mine a fost un mentor. Un om de la care am învățat, din punct de vedere profesional, nu știu dacă chiar tot, dar cu siguranță majoritatea lucrurilor pe care le știu. Am învățat extrem, extrem de mult de la el. E clar că am avut în carieră și alți antrenori de la care am învățat, și jucători pe care i-am urmărit, încercând să înțeleg mai bine fotbalul. Dar dacă vorbim despre ceea ce înseamnă un mentor, da, pentru mine, Mircea Lucescu a fost un mentor adevărat. Cu siguranță, nu a fost un tată pentru mine, pentru că relația noastră nu a fost atât de apropiată. Am avut o relație, dar cu suișuri și coborâșuri. N-a fost nici pe departe precum cea pe care a avut-o cu, de exemplu, Daniel Pancu sau Dănuț Lupu. Cred că mai sunt și alții.

Real Madrid, pusă pe hold. Tottenham, mutată în „Trash”

- Te-a amenințat vreodată că te vinde? Că renunță la tine?
- Nu personal. Dar a avut, să spunem așa, încercări de a mă înlocui. Le-am aflat și eu ulterior. Nu le-am știut atunci, cu excepția uneia singure, pe care am aflat-o la momentul respectiv. Nu mai știu exact ce an era, dar Mircea Lucescu voia să aducă un fundaș stânga de la Milan - Taiwo, fundașul de culoare. Cred că Milan cerea undeva la 18 milioane de dolari la vremea aia. Cererea a fost clară, era un „request” (n.r. - solicitare) al lui Mircea Lucescu, care decidea tot în privința transferurilor. Însă, să spunem între ghilimele, salvarea mea a venit de la Rinat Ahmetov. El l-a întrebat pe Mircea Lucescu: „Ce face Taiwo și nu face Raț? De ce aș da 18 milioane pe un jucător care face același lucru ca Raț? Nu am niciun motiv să fac asta”. Asta știu direct din spusele lui Rinat Ahmetov, deci cu siguranță e adevărat. Și tocmai de aceea spun că știu sigur că a existat o încercare de a fi înlocuit. Mai departe, nu știu dacă au mai fost și alte încercări de care eu să nu fi aflat. Știu că au fost oferte pentru mine de la mai multe echipe. Inclusiv povestea cu Real Madrid, unde prețul inițial a fost schimbat de mai multe ori. Și uite-așa, Răzvan Raț nu a ajuns la Real Madrid. Nu știu dacă împotrivirea a venit din partea lui Rinat Ahmetov, a lui Mircea Lucescu sau a amândurora. Nu știu ce discuții au avut. Dar sunt convins de un lucru: că Rinat Ahmetov a fost, pentru mine, ca un tată. Am avut și am o relație specială cu el. N-am de ce să ascund asta. Sunt convins că el s-a opus plecărilor mele de fiecare dată. Și am chiar o poveste în sensul ăsta.

- Te rog!
- Eram în vacanță, în Sardinia, împreună cu Rinat Ahmetov. Eu cu soția, el cu familia și câțiva prieteni. La un moment dat, eram pe plajă, și soția îmi spune, destul de speriată: „Uite, e un domn mai în vârstă care se uită foarte insistent la mine. La noi.”. M-am uitat și eu, nu observasem până atunci. Imaginați-vă: era undeva prin 2006, 2007 sau 2008, eram în vacanță în Sardinia. Și da, era un domn în vârstă care se uita insistent la noi. M-am uitat mai bine... și era antrenorul lui Tottenham. Imediat îți spun... Harry Redknapp. Mi-am dat seama imediat cine e. Harry Redknapp era un antrenor extrem de cunoscut la momentul respectiv. M-am uitat la el, s-a uitat și el la mine și, din priviri oarecum, am înțeles că trebuie să vorbim. S-a apropiat și mi-a spus: „Sunt Harry Redknapp. I don’t know if you know me...”, adică „Nu știu dacă mă cunoști.”. I-am zis: „Știu foarte bine cine sunteți, încântat!”. În fine, un fel de protocol, ca să zic așa. Și apoi mi-a zis o frază care mi-a rămas în cap: „Știi de când te urmăresc?”. Am zis: „Nu înțeleg” și mi-a spus: „Știi câte oferte am trimis pe adresa clubului? Nu mi s-a răspuns niciodată”. I-am explicat că de când m-am transferat la Șahtior, în 2003, nu am mai avut agent. Practic, am fost propriul meu agent. Am încetat colaborarea cu Giovanni și Victor Becali imediat după transferul la Șahtior. N-am mai avut pe nimeni care să intermedieze, niciun agent prin care să fi trecut vreo ofertă de la Tottenham sau de la alte echipe. Harry Redknapp mi-a spus din nou: „Mi-a fost imposibil să te aduc. Mi-am dorit mult”. Și apoi am început să vorbim deschis. Am ieșit chiar la masă împreună, după ce ne-am cunoscut. Mi-a povestit toate încercările nereușite de a mă aduce la Tottenham. Mi-a zis clar: „Șahtior nu a fost niciodată interesată să te vândă. Nu mi s-a răspuns niciodată”. Adică au trimis oferte concrete pe adresa clubului, dar fără niciun răspuns – ca și cum le-ar fi trimis în gol.

Pentru mine a fost interesant să aflu asta. Cu siguranță, dacă nu eram în acel loc, în acea perioadă, și nu se nimerea să fie și Harry Redknapp în vacanță acolo, n-aș fi aflat niciodată. După ce am plecat de la Șahtior, am aflat foarte multe lucruri pe care mi-a fost imposibil să le știu la vremea respectivă.
- Răzvan Raț

„Am avut un singur gând: să iau microfonul și să dau cu el”

- Povestește-mi momentul de la flash-interviu, de după meciul cu Barcelona.
- Imediat după ce se termină meciul, ești obligat să mergi la flash-interviu, cu atât mai mult dacă meciul e transmis în România sau în altă țară. În general, se știe dinainte ce jucător trebuie să vină la interviu și este obligatoriu. Cred că momentul este destul de cunoscut, are multe vizualizări pe YouTube. Eram la flash-interviu... nu mai știu exact detaliile, dar întrebările sunt, în general, aceleași: ce crezi despre meci, ce s-a întâmplat, ce simți? Reporterul încearcă să prindă emoția de moment. Noi pierduserăm cu 1-5. Chiar dacă jucaserăm cu Barcelona, eram o echipă competitivă. Nu porneam ca pierzători dinainte, chiar dacă majoritatea echipelor o făceau. Cu Barcelona era foarte greu de jucat. Sufereai ca jucător pentru că nu aveai mingea, posesia era minimă, alergai în gol. Iar asta, psihologic, e foarte greu de dus. A urmat momentul celebru în care eram la flash-interviu, iar Mircea Lucescu, mai fierbinte decât mine pe rezultat, a strigat din spate, se aude și pe înregistrare: „Spune-le, bă, să știe toată țara că am pierdut din cauza ta!”. Eu știam foarte bine contextul, știam exact ce s-a întâmplat în meci. Unul dintre goluri mi-a fost imputat. A urmat analiza meciului, la Donețk, tot eu vinovat. Era o centrare a lui Dani Alves, cineva a pierdut marcajul și s-a dat gol. Nu mai știu exact cine a înscris. Dar mi s-a reproșat că de ce a centrat Alves, că trebuia să fiu mai aproape de el și să-i blochez centrarea. Nu spun că nu e corect. Sunt conștient că un fundaș lateral trebuie să încerce, pe cât posibil, să blocheze o centrare. Dar, pe de altă parte, într-un meci se dau zeci de centrări, unele ajung bine, altele nu. Asta nu înseamnă că dacă un adversar centrează, automat e vina fundașului lateral. După aceea mai sunt alți factori: marcajul în careu, portarul care poate ieși... sunt contexte infinite. Nu a fost o gafă, nu m-a driblat nimeni direct, nu a fost un duel pierdut urmat de gol. Ca o completare - și aici zic cu un pic de mândrie -, Lionel Messi, în meciurile în care am fost adversari direcți, nu a marcat. Nu ca să mă laud neapărat, dar e o realitate. Uite, exemplul cu Boateng, toată lumea își amintește faza în care Messi l-a driblat într-un mod... hai să-i zicem cel puțin comic. Ce să-i faci lui Boateng? E fotbal. Ce să înțelegem? Că Bayern a pierdut din cauza lui Boateng? Că acum ar trebui să sară de la etaj pentru că a căzut în fund fiind driblat de Messi? Se întâmplă. Chiar dacă acea fază a rămas, are extrem de multe vizualizări pe YouTube. Foarte bine. În fine...

Până la urmă, fotbalul e un joc de echipă. Nu jucăm tenis. La tenis, dacă dai mingea afară, tu ești de vină, pentru că tu ai lovit greșit. În fotbal, greșelile sunt mai greu de izolat. Da, există greșeli personale - gafele, pierderi de marcaj, erori clare, dar și acelea fac parte din joc. Golurile se dau pentru că cineva nu și-a făcut treaba – fie a pierdut marcajul, fie a fost driblat. Asta nu înseamnă că nu ai valoare. Există adversari care te pot dribla, faze imposibil de blocat.
- Răzvan Raț, despre Barcelona - Șahtior 5-1

- Revenind la flash-interviu, când ai auzit replica lui Mircea Lucescu, ce ai simțit? Ce ți-a trecut prin minte?
- Cred că... nu, e simplu. Știi cum se trage oblonul?! Cam așa s-a tras și în capul meu. Am avut un singur gând: să iau microfonul și să dau cu el. Sau, în același timp, să am o replică – normal, cu înjurăturile de rigoare și tot ce aveam pe suflet în acel moment. Pentru că, practic, e clar că, la acel moment, toată România se uita la meci. Flash-interviul era urmărit de toată lumea. Mi-am dat seama ce impact are ceea ce spusese Mircea Lucescu. Mă simțeam extrem de nedreptățit. Și, încă o dată, era o informație complet greșită! Pe lângă asta, lucrurile astea - e o regulă nescrisă - nu se fac. Niciodată! Chiar dacă greșeam la toate cele cinci goluri, analiza se făcea în vestiar. Acolo putea să mă certe, să țipe, să facă orice. Dar nu era o chestiune publică, în care, practic, mă înjosea. Ăsta a fost primul impuls: să iau microfonul și să încep să înjur, să dau replica! Dar, într-o fracțiune de secundă, mi-am dat seama că dacă microfonul zbura – și eram în direct – totul era filmat, iar cariera mea era dacă nu 100% distrusă, atunci 90%. Așa că ați văzut răspunsul meu, cel în care spun că m-am săturat să fiu tot timpul certat. Eu cred că a fost un moment în care mi-am demonstrat mie că pot să mă controlez. Pentru că eu sunt foarte impulsiv, foarte coleric și era clar că dacă nu mă stăpâneam, lucrurile o luau într-o direcție foarte proastă.

- Ați apucat să vorbiți după meci, înainte de interviu?
- Nu. Noi veneam direct de pe teren. N-am avut ocazia. Eu am ieșit primul. M-am dus direct la flash-interviu. Nu știu cum a apărut el – dacă ieșise înaintea mea, dacă a venit din vestiar sau direct de pe teren. Nu știu. Dar nici nu mai contează.

Episodul de la Krivoi Rog: „Nea Mircea, mă luați la mișto?!”

- Ce nu s-a spus niciodată despre Mircea Lucescu?
- Păi, nu știu, depinde, la ce te referi?! O poveste?

- Și o poveste.
- Una bună, tare! Am spus-o doar prietenilor, nu cred că am spus-o niciodată la televizor. Aveam meci la Krîvbass, la Krivoi Rog. Eu am fost tot timpul un jucător superstițios, să spunem așa. Superstiții mici, dar care pentru mine erau importante. Fiind stângaci, mă legam la gheata dreaptă prima dată, îmi puneam jambierul drept, pășeam pe teren cu piciorul drept. Și o altă superstiție era să ies ultimul din vestiar, ultimul la încălzire. Sau, la ședințe, intram mereu ultimul în cameră. Dar, în timp, imaginează-ți cum era protocolul lui Mircea Lucescu. Dacă meciul era la ora 7 seara, hotelul fiind aproape de stadion, aveam ședința tehnică la ora 17:00 fix. La ora 17:00 se ținea ședința, în hotel. Zece minute în care ni se spunea cine joacă și se dădeau indicații tactice. Apoi, plecam spre stadion, încă zece minute cu autocarul, și de acolo urma încălzirea și meciul. Ei bine, eu, la acele ședințe, intram mereu ultimul. Dar eram tot timpul punctual. Nu am întârziat niciodată. Niciodată, în toată cariera mea, la niciun antrenament, la nicio ședință. Este sută la sută adevărat. Ședința era la ora 17:00. Ora 16:57, mă uit pe ceas, intru în sala de ședință. Îmi văd colegii așezați, râdeau, mustăceau. Probabil anticipau ceva. Intru. Mircea Lucescu era deja acolo, la pupitru, unde avea flipchart-ul pregătit. Venea de fiecare dată cu 10-20 de minute înainte și scria tot: echipa, fazele fixe, indicații tactice. Apoi punea o coală albă peste foaia cu echipa, iar la începutul ședinței o ridica și ne prezenta titularii și pozițiile. Deasupra flipchart-ului era un ceas mare, care arăta 16:57. Eu intru, colegii râd, iar Mircea Lucescu spune brusc: „Iar ești ultimul! Nu ți-e rușine? Nu ne respecți pe niciunul! Ești un nesimțit!”. Am rămas perplex. Mă uit la ceas și spun: „Nea Mircea, dar e 5 fără 3 minute!”. Zic: „Sunt în timp. N-am întârziat.”. El: „Nu mă interesează. Ești un nesimțit. Nu ne respecți. Tot timpul vii ultimul.”. Zic: „Da, vin ultimul, dar dacă ăștia vin la 4 jumate, eu ce să fac, să vin la 4 jumate? Dacă ședința e la 5, eu la 5 intru”. „Nu mă interesează. Îți bați joc de noi”. M-am calmat, m-am așezat pe scaun. Țin minte și acum, am și poza de atunci. Era perioada în care apăruseră telefoanele cu cameră, prin 2006, poate. Aveam un telefon cu o singură cameră, nu ca acum. Ședința a început la 16:59, exact după cele două minute în care fusesem „certat” că sunt nesimțit. Iar eu mă apăram, pentru că – și era adevărat! – eram în timp. La un moment dat, ridică foaia de pe flipchart, cea care acoperea echipa de start. Eu fusesem pus titular... dar eram deja tăiat. Numele meu fusese șters și, în locul meu, era scris „Shevchuk”. Shevchuk era și el fundaș stânga, coleg cu mine de post. Lucrul ăsta se întâmplase, logic, înainte să intru eu în sală. Adică la fără cinci, fără patru, poate chiar fără trei minute. Ceea ce înseamnă că am fost scos din echipă înainte să ajung. Nu-mi venea să cred.

- Ce?
- Mă uitam la flipchart și... în mintea mea rulau un milion de gânduri. Mă mai uitam o dată la ceas. Era imens, cât Big Ben-ul. Mă ridic și zic: „Nea Mircea, mă luați la mișto?! Chiar faceți mișto de mine?!”. La care a început... s-a dezlănțuit. „Ești un nenorocit!” și alte lucruri, în același registru. Eu tot încercam să-i explic: „Dar cum se poate așa ceva? Cinci e cinci!”. Nu era treaba mea că ceilalți veneau mai devreme, puteau să vină de la 3. Eu am fost în timp! Spun „Nu mă interesează că ei au venit ăia cu 10-15 minute înainte și stăteau de proști. E irelevant, există o oră clară, iar eu am respectat-o”. Tot încercam să-i explic, dar pentru el era o chestiune de respect. Faptul că veneam mereu ultimul era, în ochii lui, lipsă de respect. Și degeaba încercam să clarific. Trecem peste asta. Ajungem la autocar. Evident, iar veneam ultimul – dar tot în timp. Era stabilit: ședința la 5, la 5:15 ne urcăm în autocar, plecăm spre stadion. Mă urc și eu, ultimul, în autocar. Și din nou vine replica lui: „Vezi? Iar ești ultimul”. „Da, da. Dar e cinci și un sfert. Sunt în timp”. Deja îmi explodase capul. Fără nicio exagerare. Îmi venea – și nu ascund lucrul ăsta –, îmi venea să-l omor! Mă simțeam nedreptățit complet. Nu era corect. Nu avea dreptate, și asta mă omora. Încercam să-i explic cât puteam de calm, dar, la un moment dat, mi-am pierdut controlul. A fost un moment în care efectiv nu mai puteam să accept o nedreptate atât de evidentă. În fine... Ajungem la stadion. Minutul 4, minutul 5. Deja în primele trei-patru minute, fundașul stânga care juca în locul meu era destul de nesigur, ca să zic așa. Țin minte foarte bine contextul, o căldură de 40 de grade. Minutul patru, cinci, și zice: „Du-te la încălzire!”. Mă gândeam, mă, e soare, bătea direct, și eu la încălzire. Eu cu preparatorul fizic. Și dă-i! Dacă te trimite la încălzire în minutul cinci, tu chiar te gândești - și vezi că jucătorul de pe postul tău scârțâie - zici: „Gata, mă încălzesc, probabil și-a dat seama că a greșit. Hai că o dregem acum.”. M-am încălzit până în minutul 86! Sau ceva de genul.

Și eram plin de spume, evident. Toată prima repriză, cu încălzirea de la pauză, plus toată repriza a doua. Și în minutul 86 îmi spune: „Hai că intri!”. Deci nu! Sunt foarte mândru de mine, din punctul ăsta de vedere. Cred că ați văzut multe exemple de jucători care nu mai vor să intre sau au reacții urâte când sunt băgați în minutul 1-2 înainte de final, doar ca să tragă de timp. Noi deja câștigam 2-0, 3-0, nu mai știu exact. Scorul era în favoarea noastră. Adică eu mai intram... ca să ce? Să schimb scorul? Ce, să ne dea ăia trei goluri? Nu mai avea niciun sens.

Și totuși, am avut tăria de caracter, pentru că, oricât de nervos eram, m-am calmat. Am zis: „Dacă mă apuc acum să-l înjur, să-i dau cu o sticlă în cap, nu-și are rostul”. Răul fusese deja făcut. Se adunaseră toate: ședința, autocarul, încălzirea, așteptările. Și în capul meu ziceam: „Gata, stai că și-a revenit. O drege acum, și-a dat seama că a greșit.”. A dres-o. Da, se făcea că plouă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
- Răzvan Raț

Micea Lucescu, un antrenor-om complet

- Ai putea să-l caracterizezi pe Mircea Lucescu în cinci cuvinte?
- În cinci?

- Da.
- E un foarte bun psiholog și pedagog. Un profesionist desăvârșit, pentru că asta n-am spus-o până acum, venea primul și pleca ultimul de la baza de antrenament. Extrem de meticulos în analiza adversarului. Trebuia să aibă toate informațiile, să-și construiască strategia perfectă pentru a contracara. Extrem de abil în comunicare. A avut mereu vorbele la el, știa exact când și ce să spună. Nu știu ce să spun altceva... Cred că un om extrem de complex. Un antrenor-om, complet, din toate punctele de vedere.

- Și o ultimă întrebare. Există și critici care îl acuză că nu a dat curs unor oferte, unor provocări pe măsură, poate de teamă sau din alte motive. Tu ce crezi despre teoria aceasta?
- Pot să fie oferte... dar mi-e greu să cred că ai refuza o echipă mare dacă ești antrenor. Indiferent cum te cheamă... Cristi Chivu, fiind la Parma, avea poate motive să refuze, poate era prea devreme. Dar, în același timp, o ofertă de genul ăsta nu se refuză. Și atunci, cu siguranță, și Cristi Chivu ar fi fost greu de înțeles dacă spunea „nu”. Pentru că astfel de oferte pot apărea o singură dată în viață. Revenind la Mircea Lucescu, eu nu cred că dacă venea o ofertă de la Inter, Juventus, Real Madrid, Tottenham, Liverpool sau alte echipe mari, ar fi refuzat. Eu cred că 99% dintre antrenori n-ar refuza. Sau, dacă o fac, trebuie să aibă motive extrem de întemeiate. Nu doar „nu vreau”. Ăsta nu e un motiv. Trebuie să ai argumente foarte bine puse la punct, care să stea în picioare, ca să refuzi o astfel de ofertă.

- Îți mulțumim, Răzvan!
- Cu drag, hai că a ieșit bine.