Articol de Cezar Titor - Publicat luni, 17 martie 2025 19:39 / Actualizat luni, 17 martie 2025 19:51
Pe 21 iunie 1998, pe „Stade Gerland” din Lyon, fotbalul a devenit pretextul unei confruntări cu rezonanțe mult mai adânci decât scorul de pe tabelă. ♦ SUA și Iran s-au întâlnit într-un meci din faza grupelor Campionatului Mondial, o partidă atât de încărcată simbolic încât a fost descrisă drept „mama tuturor meciurilor” de către președintele Federației Americane de Fotbal.
Dincolo de goluri și statistici, duelul a rămas în memorie nu doar un succes cu 2-1 pentru Iran, ci ca un episod în care politica și sportul s-au privit direct în ochi.
Context istoric: revoluții, petrol, ostatici și un accident aviatic tragic
În 1953, guvernul prim-ministrului Mohammed Mossadeq a fost înlăturat printr-o lovitură de stat orchestrată de agenții MI6 și CIA. Mulți iranieni cu viziuni liberale consideră că acest eveniment, alături de sprijinul ulterior acordat șahului Mohammad Reza Pahlavi, deseori văzut drept doar o „marionetă a vesticilor”, a contribuit semnificativ la natura autoritară a regimului său, ceea ce a alimentat sentimentul puternic anti-american manifestat în revoluția din 1979.
Multe voci susțin că motivul real din spatele implicării americane a fost controlul asupra resurselor de petrol ale Iranului. Unul dintre rezultatele loviturii de stat din 1953 a fost că Statele Unite au preluat aproximativ 40% din cota Marii Britanii din petrolul iranian, ca parte a tranziției mai largi de la dominația britanică la cea americană în regiune și la nivel global.
În anii '70, în contextul regimului marcat de corupție, inegalitate și represiune, șahul criticat și pentru faptul ca a permis acces la resursele de petrol ale Iranului și baze americane în teritoriu, nemulțumirile populare au crescut. Disidența era din ce în ce mai vocală, îndeosebi din partea clerului islamic condus de Ayatollahul Ruhollah Khomeini.
Oponenții regimului lui Pahlavi îi considerau pe americani complici în abuzurile acestuia. SUA se transformase într-un simbol al opresiunii, iar ura viscerală față de americani crescuse enorm. Pe fondul acestor tensiuni, Revoluția din 1979 a culminat cu înlăturarea lui Pahlavi și instaurarea republicii islamice, condusă de Khomeini, care era aspru în declarațiile sale privind intervențiile externe în afacerile interne. După 1979, relațiile dintre cele două state s-au deteriorat.
Totul a culminat cu criza ostaticilor de la sfârșitul lui 1979. „Ucenicii studenți musulmani ai Liniei Imamului", susținători ai Revoluției, s-au declarat revoltați de faptul că șahul a primit azil în Statele Unite ale Americii. În consecință, au ocupat Ambasada SUA din Teheran, capitala Iranului, luând ostatici 52 de diplomați americani, timp de 444 zile.
Americanii au avut și un rol complex în războiul dintre Irak și Iran (1980-1988). Deși oficial neutri, Statele Unite au sprijinit Irakul, condus de Saddam Hussein, prin furnizarea de asistență militară, informații și echipamente, temându-se de expansiunea influenței islamismului revoluționar iranian. În același timp, americanii au fost implicați indirect și în conflicte navale în Golful Persic, inclusiv prin protejarea flotilelor comerciale internaționale.
Au urmat episoade sângeroase: atacurile teroriste ale Hezbollah din 1983, operațiunea Praying Mantis din 1988, în semn de retaliere pentru minele puse de navele iraniene în Golful Persic, cea mai mare confruntare navală în care au fost implicați americanii din Al Doilea Război Mondial încoace.
Pe 3 iulie 1988, un avion civil iranian, ce se deplasa din Teheran la Dubai (Iran Air Flight 655, Airbus A300B2), a fost doborât în Golful Persic de un distrugător american (USS Vincennes), în urma unei confuzii ce a dus la pierderea a 290 de vieți. Incidentul a rămas o sursă de tensiuni, cu explicații contradictorii despre circumstanțele exacte
Acestea fiind spuse, tensiunile între Iran și SUA atingeau deja punctul de fierbere în vara lui 1998. Americanii erau supranumiți „Marele Diavol” în Iran, iar partida de fotbal risca să fie politizată la extrem de părțile implicate, cu precădere de către statul din Orientul Mijlociu.
Trandafiri albi, nu violențe!
Iran, la a doua participare istorică la Campionatele Mondiale, și Statele Unite ale Americii au fost plasate în Grupa F, alături de Iugoslavia și Germania. În prima rundă, ambele cedaseră: Iran, 0-1 cu balcanicii, SUA, 0-2 cu nemții.
„Nu vom pierde. Multe familii de martiri așteaptă să câștigăm. Vom câștiga în cinstea lor”, declara Khodadad Azizi, atacantul Iranului.
De cealaltă parte a baricadei, lucrurile stăteau diferit. „Cred că partida este mai importantă pentru ei decât este pentru noi. Nu am auzit pe nimeni să spună «Să-i batem pe Iran, să o facem pentru Bill Clinton»”, declara Tob Ramos, mijlocaș american.”
Conform regulamentului impus de FIFA, fiecare dintre combatantele unei partide este atribuită drept Echipa A și Echipa B. Pentru disputa de pe 21 iunie, SUA a fost formația A, iar Iran, formația B. Este obligatoriu ca echipa B să inițieze salutul dinaintea partidelor. Ali Khamenei, Liderul Suprem al Iranului, a dat ordine clare: componenții primei reprezentative să nu meargă către americani.
Totul s-a schimbat în momentul intervenției lui Mehrdad Masoudi, ofițerul de presă din partea FIFA, de origine iraniană. Acesta a negociat un compromis, iar americanii au fost cei care i-au abordat pe iranieni.
În timpul unui moment atent coregrafiat de pe Stade Gerland din Lyon, jucătorii iranieni le-au oferit trandafiri albi americanilor, simbol al păcii în Iran, iar ambele echipe au pozat împreună pentru o fotografie. Demersul a fost inițiat de Federația Iraniană de Fotbal, care dorea să-și prezinte echipa națională și țara în cea mai bună lumină posibilă, rugându-l pe responsabilul cu echipamentele să cumpere flori pentru fiecare jucător.
Iar imaginea a rămas emblematică:
„Îmi voi aminti momentul respectiv pentru tot restul vieții mele”, spunea Jalal Talebi, tehnicianul Iranului de la acea vreme, rezident al Statelor Unite ale Americii.
Amenințarea teroristă
Pentru partida respectivă, o organizație teroristă cumpărase 7000 bilete, plănuind un protest de amploare în timpul partidei. „Mujahedin Khalq” era o grupare cu baza în Irak, finanțată de Saddam Hussein, principalul obiectiv al acestora fiind destabilizarea regimului iranian.
Mulți dintre protestatari au reușit să strecoare fragmente de bannere, pe care le-au asamblat cu Velcro, „arici” pe românește, însă operatorii camerelor de televiziune aveau instrucțiuni clare și au reușit să îi evite.
Dacă primul plan a fost dejucat, era momentul să fie pus în scenă un plan B - o invazie generală a terenului, moment în care francezii au înăsprit securitatea, duelul fiind complet lipsit de orice soi de incidente.
200 forțe armateau fost prezente în tribunele „Stade Gerland” și în proximitatea stadionului, măsuri fără precedent la o Cupă Mondială în acel moment.
Nu doar că nu au existat incidente. Mărturiile jurnaliștilor și suporterilor prezenți în respectiva zi pe „Stade Gerland” sugerează, mai degrabă, că sentimentul dintre cele două tabere de suporteri era unul de fraternitate.
Cele două grupuri au cântat braț la braț, „înțepându-se” totodată prietenește. În cele din urmă, în ciuda polemicilor de natură politică, americanii și iranienii au demonstrat că fotbalul unește, nu dezbină, un meci de fotbal nefiind un catalizator al tensiunilor politice, având capacitatea de a avea sens contrar - de a media. De multe ori, tensiunile sunt artificiale și, mai mult, nu-și au locul la firul ierbii, pe parchet, gheață, nisip sau în monoposturi.
Victorie istorică
Iranienii au venit cu trandafiri albi la Lyon și au plecat cu primele trei puncte din istoria participărilor la Campionatele Mondiale. Partida a fost încinsă, însă nu de o duritate ieșită din comun. Americanii au fost mai periculoși în prima parte, lovind bara de două ori.
Cu toate acestea, Iran a deschis scorul printr-o lovitură năprasnică de cap a lui Hamid Estili în minutul 40. Mitanul secund a fost ceva mai dur, înțesat de multe intrări la limită, însă nimic care să pericliteze starea fizică a jucătorilor.
În minutul 84, la finele unui contraatac-fulger, Mehdi Mahdavikia a cutremurat „Stade Gerland”, Teheranul și... Iranul, reușind să ducă scorul la 2-0. Brian McBride a redus din diferență în minutul 87, însă a fost prea puțin, prea târziu pentru americani, a căror aventură în Hexagon se încheia prematur, în timp ce Iranul bifa prima victorie la un Campionat Mondial.
Am făcut mai multe în 90 de minute decât au reușit politicienii în 20 de ani.
- Jeff Agoos, fundaș SUA
3 succesea bifat Iranul în cele 6 participări la Campionatele Mondiale (1978, 1998, 2006, 2014, 2018 și 2022): SUA (1998), Maroc (2018), Țara Galilor (2022).
Steve Sampson, selecționerul SUA, a și demisionat, după ce americanii au pierdut și ultima partidă din grupă, 0-1 cu Iugoslavia. Golurile lui Bierhoff și Klinsmann au răpus Iranul în runda #3.
Încă nu știu cum să exprim sentimentele pe care le-am avut în acel moment, în acea zi, nu le pot explica. Încă le port în minte și în suflet. Dar nu pentru că a fost împotriva Statelor Unite. A fost prima victorie la un Campionat Mondial, într-un moment în care poporul iranian aștepta să fie fericit. Și i-a făcut fericiți. Oamenii din țara mea nu au uitat niciodată acea noapte și felul în care au dansat pe străzi până în zorii zilei.
- Jalal Talebi, antrenorul Iranului la acea vreme
„Coșmarul” României și un român la margine
Partida a fost oficiată de Urs Meier, „centralul” care ne-a refuzat prezența la Euro 2004, după mai multe decizii controversate dîn timpul partidei Danemarca - România 2-2 din preliminarii. „Tricolorii” își jucau ultima şansă de calificare la Euro 2004, aveau nevoie de o victorie, însă n-au obținut decât o remiză, 2-2, pentru care l-au acuzat pe elvețian.
I s-a imputat primul gol al gazdelor, înscris dintr-un penalty acordat foarte ușor, precum și prelungirea exagerată a partidei, cu 5 minute, ceea ce le-a permis danezilor să egaleze la doi în ultimele secunde.
La margine, Meier a fost ajutat și de Nicolae Grigorescu, condamnat la închisoare în 2020, după ce a fost prins în stare de ebrietate la volan.
Reeditări
În seara finalei ediției din 1998 a Cupei Mondiale, Masoudi, cel care a intermediat înțelegerea dintre fotbaliștii iranieni și cei americani, și Hank Steinbrecher, secretarul Federației de Fotbal din SUA, au pus la cale un plan: facilitarea unei noi confruntări între Iran și SUA. Inițial, era vorba despre două partide: Iranul urma să joace în America de Nord în 1999, la un an de la meciul disputat în Franța, iar americanii să meargă în Orientul Mijlociu în 2000.
După modelul diplomației prin intermediul ping-pong-ului dintre SUA și China din anii ’70, existau speranțe că aceste întâlniri ar putea contribui la îmbunătățirea relațiilor politice dintre cele două state. Prima condiție nenegociabilă impusă de iranieni era obținerea unei dispense care să scutească delegația de obligativitatea amprentării și fotografierii la sosirea în Statele Unite. Inițial, partida fusese programată pentru vara lui 1999, la Washington, D.C., însă simbolismul Casei Albe a reprezentat un obstacol pentru autoritățile iraniene, care nu au permis deplasarea echipei în America de Nord.
Drept urmare, meciul a fost reprogramat pentru ianuarie 2000, pe „Pasadena Rose Bowl”, Los Angeles, un oraș care găzduia peste 500.000 de imigranți iranieni. Cu două luni înaintea partidei, în noiembrie 1999, problema amprentării devenise o criză aparent insurmontabilă.
Thom Meredith, directorul de evenimente al Federației de Fotbal a Statelor Unite, l-a sunat pe Masoudi cu vestea că nu s-a putut obține nicio dispensă. În schimb, jucătorii urmau să fie amprentați și fotografiați într-o zonă privată a aeroportului din Chicago. Masoudi a transmis că acest lucru nu este posibil.
Departamentul de Stat al SUA a rămas ferm pe poziții, însă o intervenție misterioasă a permis excepția pentru iranieni cu doar câteva săptămâni înaintea meciului. Problemele au continuat și la Teheran. Sub presiunea superiorilor săi politici de a anula călătoria, președintele reformist al Iranului, Mohammad Khatami, i-a cerut președintelui Federației Iraniene de Fotbal, Mohsen Safaei Farahani, să renunțe la meci cu zece zile înainte.
Acesta a refuzat categoric.
Până la disputarea partidei, obstacolele s-au ținut lanț: iranienii au fost amenințați de diverse grupuri extremiste, iar unii au încercat să-i mituiască pentru a nu mai intra pe teren. La aterizarea pe aeroportul O’Hare din Chicago, s-a întâmplat exact ceea ce toată lumea sperase că nu se va întâmpla: un agent de securitate a scos tamponul cu cerneală și i-a spus primului jucător iranian că are nevoie de o amprentă și o fotografie.
În acel moment, șeful delegației iraniene a vrut să facă cale întoarsă, însă Meredith a gestionat eficient situația, permițând astfel fotbaliștilor să devină a doua echipă sportivă iraniană care a vizitat SUA după Revoluția din 1979. Meciul amical s-a încheiat la egalitate, 1-1.
Peste 24 de ani, cele două echipe s-au întâlnit din nou la un Campionat Mondial, pe 29 noiembrie 2022, iar americanii și-au luat revanșa, câștigând cu 1-0. Christian Pulisic s-a transformat în „Captain America”, reușind unicul gol al partidei.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
