)
Articol de Daniel Scorpie - Publicat joi, 13 noiembrie 2025 15:49 / Actualizat joi, 13 noiembrie 2025 16:08
Pe 13 noiembrie 2015, la 21:17 ora locală și un ceas mai târziu în București, iadul s-a mutat la Paris. Fulgerător, 132 de suflete s-au stins subit și alte peste 400 de victime au căzut răpuse sub rafalele de gloanțe și explozibilii criminali din vestele sinucigașe ale teroriștilor Statului Islamic.
La un deceniu de la noaptea care a însângerat înfiorător inima Orașului Luminilor, Les Bleus vor fi iarăși în iarbă pentru un meci. Tot în Capitală, dar nu pe Stade de France, nici pentru un amical. Diseară, pe Parc des Princes, adversară le va fi Ucraina, nu Germania, în preliminariile CM 2026.
Nu era o petardă, ci doi teroriști sinugicași la porțile arenei!
Sunt exact zece ani de-atunci, dar tot nu pot uita ceea ce am trăit atunci, alături de alți colegi, ziariști, reporteri și cameramani.
Nedumerirea din prima repriză, când toți am auzit o bubuitură de la tribuna de vis-a-vis de locul din care urmăream meciul și în care se afla și președintele François Hollande, crezând că e doar o petardă, altfel un lucru obișnuit pentru fotbalul românesc.
Aveam să aflăm că, de fapt, era una din cele două veste explozibile cu care s-au aruncat în aer doi jihadiști opriți la porți.
Izolarea completă de lume, conexiunile la mobil-net și veștile din exterior fiindu-ne tăiate tuturor din stadion. Alarma, miile de fani refugiați de frică pe gazon, panica și apoi fiorii reci simțiți prin oase, la gândul și țipetele că teroriștii înarmați ar fi pătruns dincolo de porți.
Stade de France a evitat baia de sânge, care a urmat în Paris
Tot acest amalgam de stări l-am suportat acolo, în timp ce familia, colegii și prietenii își făceau atâtea griji în țară, neștiind ce se întâmplă cu noi, jurnaliști de sport ajunși fără voie reporteri de front în vremuri de pace.
Da, am numărat fiecare secundă a drumului de la stadionul care a evitat o baie de sânge până în camera de hotel, unde m-am închis și ferit de ceea ce nu știam dacă trecuse sau cât timp și ce consecințe va continua.
Am făcut noapte albă - e un fel de-a spune, căci era neagră ca un coșmar -, cu ochii și urechile ațintite pe jurnalele de război și groază derulate la TF1. Atunci aveam să aflu șocat despre cele mai nenorocite atacuri teroriste din istoria Franței postbelice!
Recunosc că am refuzat ferm să fac pe eroul ca să relatez din teatrul morbid parizian, la Bataclan și restul locurilor masacrelor, întrucât am decis că va conta mai mult ca trauma mea să nu aibă replici mai puternice și mai dureroase acasă.
Fotbalul a tăcut și armele au secerat atâtea vieți nevinovate
Am ținut însă nonstop legătura cu România pe toate căile de comunicare și am dat multe corespondențe din Paris, ba chiar și de pe aeroport, în direct pentru Antene.
Dar cel mai important este că toți cei din mass-media, care ne-am dus pentru prezentarea Adidas a mingii oficiale de la EURO 2016 și pentru amicalul de lux cu Germania, ne-am întors vii și nevătămați cu o experiență de nerepetat.
Da, s-au dus de-atunci zece ani, și parcă ieri a fost ziua în care fotbalul a tăcut și armele au secerat atâtea vieți nevinovate. Din nou, la două mii și ceva de kilometri de București, unde era proaspăta tragedia noastră de la Colectiv!
Cicatricile din 2015 se mai văd la Paris, unde diseară naționala de fotbal a Ucrainei vizitează capitala Franței, cu rănile deschise și adânci ale unui întreg popor, aflat într-un alt fel de război și de cu totul alte dimensiuni și traume, de apărare contra Rusiei.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
