Ascultându-l pe Hagi

Furați de tumultul vieții, avem deseori impresia că suntem nemuritori. Abia când vine uneori aniversarea rotundă a idolului copilăriei îți dai seama că timpul s-a scurs nemilos. Hagi 60 de ani sună ca și cum auzi nisipul scurgându-se furtunos din clepsidră și-ți vine să te repezi ca să întorci recipientul iluzoriu de sticlă spre a verifica dacă funcționează povestea lui Benjamin Button.

Într-o sală a hotelului Crowne Plaza din Capitală, o armată de jurnaliști, circa o sută de suflete, s-a strâns pentru a-l celebra, neîndoios, pe cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor și spre a transmite mai departe frânturi din călătoria magică a machidonului din Săcele. M-am așezat undeva mai în spate și, ca niciodată, cu un nod în gât, mi-am propus doar să-l ascult cu emoție pe bărbatul acesta care a scos sute de mii de oameni în stradă și a adus bucurie în casele a milioane de români prin golurile sale epice, pasele rupte din Rai, driblingurile nepământene și dansurile tribale inventate după ce mingea se așeza cuminte în plasa unui biet portar.

Sosirea după Mondialele 1994 și un taifas cu Antici la Belgrad

Iar printre cuvintele lui, mi s-au derulat prin minte o grămadă de episoade pe care le-am trăit pe întreaga planetă, avându-l pe Hagi prezent într-un fel sau altul.

La aeroportul „Otopeni”, după revenirea lotului de la Mondialul american din 1994, când Gică, zâmbitor și volubil, abia răzbătea prin puhoiul de lume venită să-i îmbrățișeze pe cei pe care destinul i-a blocat nemeritat într-un sfert de finală blestemat cu Suedia. Erau acolo oameni care voiau să-i pupe mâna, precum unui Papă luminat.

Ori la Belgrad, în separeul unui restaurant cochet de pe malul Dunării, unde legendarul Radomir Antici a ieșit de la o agapă cu prietenii sârbi pentru a depăna vreme de un ceas amintiri despre Hagi din perioada Real Madrid, locul în care l-a antrenat un sezon, 1991-1992. „L-am iubit ca pe copilul meu!”.

În biroul lui Rivelino la Sao Paolo și Hagi în Paraguay

Sau la Sao Paolo, la școala de fotbal a lui Rivelino, unul dintre adversarii României la Mondialul mexican 1970, alături de Pele, Tostao sau Jairzinho. Inventatorul „elasticului”, driblingul ucigător din pendularea rapidă a piciorului, și al „loviturii atomice”, șutul-rachetă oferit prin forță, precizie și tehnică. În timp ce se „iubește” cu simpaticul său papagal, Lola, brazilianul cu origini italiene se jură că ”Hagi e ultimul jucător român de clasă mondială pe care l-am văzut”.

De asemenea, la Asuncion, în Paraguay, unde o brașoveancă, artistă, Cristina, mărturisește că, atunci când spune că vine din România, toți îi vorbesc despre Hagi. Plus Nadia și Ilie, firește! "Prefer să nu le dau mai multe detalii despre complicata Românie de azi pentru a nu le strica plăcerea de a cunoaşte această ţară doar prin faima acestor uriaşi sportivi".

Șuetă cu Tony Adams în Azerbaidjan și marele Raul pe gazonul din Doha

E aici și Tony Adams, pus pe vorbă în restaurantul situat la ultimul etaj al unui luxos hotel din capitala Azerbaidjanului, Baku. Omul a purtat pentru prima dată banderola de căpitan al Angliei într-un amical cu România din toamna lui ‘94, 1-1 pe Wembley. „Am și acum acasă fanionul semnat, pe care l-am primit la schimb de la Hagi, la centrul terenului. A fost un jucător cu o inteligență nemaipomenită. Sigur e lângă Bergkamp, Shearer sau Dalglish. Un număr zece pe care n-ai cum să-l uiți!”.

Schimbăm meridianul, sub soarele torid al Qatarului, în toamna lui 2012, cu un deceniu înainte de Mondialul extraterestru. Imensul Raul Gonzalez, atacantul-emblemă al lui Real Madrid, vine la un interviu chiar pe gazonul lui „Jasim bin Hamad”, stadionul lui Al Sadd din Doha. Evident, îl știe pe Gică din Primera, de la derby-urile cu Barca din perioada 1994-1996. „Calități incredibile! Să fiți mândri că-l aveți pe Hagi!”.

Autografele lui Hagi și lecția de la Evra

Și mai departe, în respectabila Japonie. Pe durata Olimpiadei pandemice Tokyo 2021, călătoresc într-o zi cu autobuzul media de la hotel la baza de antrenament a „tricolorilor” în Kashima, 150 km depărtare de capitala niponă. Sunt doar eu și șoferul, îi spun că sunt din România, după care mă izbește un ”I love you, Hagi! Good, good! I love you, Hagi!”. Omul, indian, lucrase ca taximetrist în Istanbul la sfârșitul anilor ‘90, când ”Regele” scria istorie la Galatasaray.

Îl revăd pe Hagi oferind pretutindeni autografe tinerilor, bătrânilor, femeilor, bărbaților, minute în șir, calm și disponibil. Și-mi reamintesc o declarație a lui Patrick Evra: „Când joci pentru Manchester United, nu este despre tine, ci despre oamenii care vin să te vadă. După un meci, m-am urcat direct în autocar, fără să semnez nimic și l-am urmărit pe Sir Alex Ferguson cum a dat autografe vreo 45 de minute. Mă gândeam că vom pleca imediat ce va termina. Dar când a urcat, a început furtuna! «Cine naiba crezi că ești? Oamenii ăia îți plătesc salariul! Vin să te urmărească, să te aplaude, să te susțină, așa că mișcă-ți fundul și du-te să le dai autografe!». M-am conformat. Asta e mentalitatea!”.

Întâlnirea legendelor: Hagi și Radu Beligan pe scena Teatrului Național

Mă mut apoi cu gândul în cabina maestrului Radu Beligan de la Teatrul Național, în ianuarie 2010, după o reprezentație în „Egoistul”. La 91 de ani, se declara un mare admirator al „Regelui”. "Dragul meu, sunt surprins eu însumi că am izbutit să-ţi răspund la întrebări. Ai reuşit să învingi rezistenţa mea la interviuri!”.

Și o mărturisire: „Demult îmi doresc să-l cunosc pe Gică Hagi”. Iar după două săptămâni, surpriză: Hagi, soția, Marilena, și cei doi copii, Ianis și Kira urcă pe scenă la finalul unui alt spectacol, pentru a-i îndeplini dorința Maestrului. Un buchet de flori, o felicitare, două DVD-uri cu cariera „Regelui”. Și un speech fâstâcit din partea lui Beligan: "E un sentiment unic pe care mi l-a dat Hagi la acel fabulos gol cu Brazilia! A fost un moment de mare artă şi de aceea îl iubesc". Sub emoţia momentului, o confuzie nevinovată între Brazilia şi Columbia, la World Cup '94!

Parola de salvare în Andaluzia și un episod suprarealist pe malurile Nilului

Ori pe o șosea expres din Andaluzia, unde alergam spre cantonamentele unor formații din Liga 1 cu niscaiva probleme la un far. Un echipaj de Poliție ne trage pe dreapta. Din vorbă-n vorbă, o dăm spre fotbal, o rupea cumva în engleză, iar Hagi – Real Madrid – Barcelona se strecoară imediat în fraze. Vreo cinci minute de dezbateri, în care mica belea cu luminile, pretabilă la amendă, se topește în fotbalul lui Gică, devenit instant o parolă de salvare. Am scăpat, nu înainte ca omul să pună mâna la inimă, rostind apăsat un „Grande, Hagi!”.

Sau un episod incredibil petrecut cu ocazia unei excursii pe Nil, în Egipt, povestit de Ovidiu Ioanițoaia, care a însoțit întreaga carieră de fotbalist a lui Hagi: „Ne-am oprit, la un moment dat, la niște temple și am zărit la un vânzător ambulant o fotografie a lui Gică. I-am zis că sunt din România, îl cunosc pe Hagi. A făcut ochii mari. L-am sunat, să schimbe câteva vorbe. Când i-am dat telefonul, a căzut literalmente în genunchi, spunând întruna numai «Hagi, Hagi, Hagi»”.

+45 FOTO

Mocirla care ține loc de cei șapte ani de-acasă

Dumnezeule, am senzația câteodată că nu știm pe cine avem lângă noi! Hagi ne aparține și-i aparținem deopotrivă, dar, în loc să-i ascultăm, măcar din când în când, gândurile care l-au pus pe Olimp, ne dăm coate balcanic cu micisme și construcții hate despre sateliți, frazeologie sau mustăți, de parcă astea ar fi, cu adevărat, combustia spre un pas înainte.

Hagi e universal, ne reprezintă pretutindeni și presupun că și în mijlocul Saharei sau între ghețurile arctice găsești un fir despre glezna fină a „Regelui”.

Atâta vreme cât ținem aproape de el, raționali, nu caterincoși și orbi, mai avem o ultimă șansă de a scoate capul din mocirla aceasta sordidă a fotbalului românesc. Mocirla aceasta în care gecile Burberry captate de la „băiețași”, înjurăturile de mamă, pantalonii în vine, „pârlelile” între cluburi la transferuri, arbitri comici ori furăciunile din vistieriile publice țin loc de cei șapte ani de-acasă.

Portarul Nichita Stănescu și-un supliment la catrenul perfect

Aruncați cu praf de stele căzătoare în mine, dar sunt convins că, dacă ar fi prins scamatoriile lui Hagi, Nichita Stănescu, dispărut în decembrie 1983, ar fi inventat un alt fel de poezie decât cel mai frumos catren pe care l-ar fi putut scrie, adică Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși! Și ar mai fi adăugat încă un vers lângă cele patru: Hagi!

Măcar pentru că, portar fiind în Ploieștiul copilăriei sale, închina astfel o odă divinității fiindcă l-a ferit să fie îngenuncheat de vreo poezie de gol marca Gheorghe Hagi! Mulțumim, Gică!