Articol de Luminiţa Paul - Publicat vineri, 22 martie 2013 00:00 / Actualizat vineri, 22 martie 2013 10:51
Chiar dacă s-a oprit mereu la argint, luptătoarea Estera Dobre nu încetează să spere. Poate că e şi răsplătită pentru asta.
Pentru Estera Dobre a mai trecut o ediţie a Campionatelor Europene. Cu o mînă îndepărtează transpiraţia de pe frunte, cu cealaltă se ciupeşte ca să vadă dacă se află în realitate sau nu. Fiindcă luptătoarea română trăieşte un coşmaresc déjà vu. Sofia 2007. Vilnius 2009. Baku 2010. Dortmund 2011. Belgrad 2012. Tbilisi 2013. De fiecare dată, a ajuns în ultimul act al campionatelor continentale. De fiecare dată a pierdut. Argint, argint, de şase ori argint, ultimele cinci consecutive, un periplu prin oraşe ale Europei care aparţin unor ţări cu tradiţie în lupte, mereu acelaşi rezultat.
Cît poţi, oare, să duci? Nu simţi la un moment dat că parcă nu ţi-e dat să triumfi, că victoria aceea preţioasă, cea care rămîne, are pentru tine o imensă ştampilă "interzis" pusă pe ea? Că oricît ai munci, oricît te-ai strădui, oricît ai dori să răzbeşti, există o barieră peste care nu poţi sări. Probabil că asemenea gînduri i-au fulgerat prin minte Esterei şi la fel de probabil e că, la începutul călătoriei spre un nou loc, spre o altă destinaţie, într-un nou an, altceva a fost mai puternic. Speranţa. Dorinţa. Gîndul că, pînă la urmă, ceva trebuie să se schimbe. Pînă acum nu s-a întîmplat. Estera are 26 de ani. Încă e timp, deşi fiecare an care trece atîrnă mai greu decît precedentul.
Estera nu e singură în acest mic univers al locului doi. Al non-cîştigătorului, dacă se poate spune aşa. Ce ar fi trebuit să facă englezul Jimmy White, după ce a pierdut şase finale ale Campionatului Mondial de snooker, în 1984, apoi cinci la rînd, între 1990 şi 1994? Să joace în continuare, cum procedează încă la cei 50 de ani ai săi. Inclusiv în 2012 a participat în calificările de la Crucible. Lumea îl ţine minte, poate, mai degrabă pentru altceva. Pentru fineţea şi inventivitatea jocului său. Pentru personalitatea lui.
Ce ar fi trebuit să facă francezul Raymond Poulidor, care a nu a reuşit să cîştige niciodată Turul ciclist al Franţei şi nici măcar să poarte vreo zi tricoul galben de lider, în ciuda faptului că a încheiat măreaţa cursă de trei ori pe locul 2 şi de alte cinci ori pe 3? Să-şi distrugă bicicleta? Să se refugieze în depresie? Nu, să continue să încerce. Ultima dată cînd a participat în Le Tour, în 1976, încheind al treilea, avea 40 de ani. Lumea îl ţine minte pentru că a fost contemporan cu Anquetil, dar şi cu Merckx. Îl simpatizează pentru că n-a cîştigat niciodată, dar a fost mereu acolo, stăruitor, serios, consistent.
Mai sînt şi alte exemple, să fim siguri. E greu de cîntărit frustrarea. Decepţia. Dar şi mai greu de cîntărit e speranţa. Poate că un campion efemer e uitat mai repede decît un abonat la argint care a fost mereu acolo. Ani la rînd, luptîndu-se, încercînd, visînd şi aşteptînd ceva de care, poate, nici nu mai are nevoie. Pentru că, într-un fel, într-o realitate paralelă, cu criterii sentimentale, deja l-a obţinut.
