Luminiţa Paul despre canotca lui Patzaichin » Început şi continuare

O secvenţă din anul olimpic 2008, petrecută în primele zile ale lui ianuarie, pe cînd lotul de canoe se pregătea să urce la Piatra Arsă. Să se mute, de fapt, pentru mai mult de o lună în cantonamentul de la altitudine. Ivan Patzaichin, pe atunci antrenorul lotului, ieşise din clădirea telecabinei din Buşteni ca să fure cîteva fumuri de ţigară. În jurul lui, lumea se foia, îşi dădea coate, roşea, exact ca atunci cînd recunoşti un actor celebru la masa alăturată. Pînă la urmă, o doamnă l-a rugat să se pozeze împreună. I s-au alăturat alţi doi, părtaşi la îndrăzneala ei. S-au îndepărtat bucuroşi că aveau cu ce se lăuda în acea zi de început de an.

Patzaichin e inconfundabil. Ca în urmă cu 40, 25, 10 sau 5 ani. Părul strîns în coadă, cutele din obraji care s-au format încă de cînd era sportiv şi înfrunta vîntul şi ploaia în canoe cu faţa deschisă. De un an şi jumătate nu mai e antrenor, dar asta e o altă poveste, una dintre cele mai ciudate şi mai dureroase din toată cariera lui. O poveste pe care poate a lăsat-o în urmă, deşi face parte din viaţa lui, ca alte momente dificile, dar şi ca mult mai multe altele, fericite, luminoase. La începutul lui 2010 încă nu digerase tot ce se întîmplase, dar mărturisea că se simte liber. Liber să facă tot ce-şi doreşte, ceea ce nu putuse atîta vreme din cauza programului strict, cu cantonamente şi competiţii întinse pe 11 luni din 12.

Între libertatea de a vedea un spectacol de teatru şi cea de a asculta muzica preferată, Ivan a ales să construiască o ambarcaţiune unică, pe care a numit-o canotcă. O combinaţie de lotcă din Deltă, locul unde s-a născut, la Mila 23, şi canoea pe care a mînuit-o peste 20 de ani ca sportiv şi alţi 20 ca antrenor. Un proiect eco la care a lucrat şase luni şi în care şi-a folosit priceperea, experienţa şi entuziasmul pentru ceva nou.

Ceva nou legat de ceva vechi. Ceva nou care continuă, într-o formă uşor modificată, o pasiune care durează cît viaţa. Asta înseamnă libertatea pentru Ivan Patzaichin. Dreptul de a ajuta, de a construi, de a folosi ceea ce ştie. E ceva ce nimeni şi nimic nu-i poate lua.