Transfer de presiune » Luminiţa Paul crede că Rafael Nadal a preluat ştafeta de "cel mai vînat jucător al momentului"

O dată cu rocada de la vîrf, Novak Djokovici i-a predat lui Rafael Nadal şi titlul de "cel mai vînat jucător al momentului". Cel pe care toţi vor să-l bată

Cîţiva ani, poate nu mulţi, dar intenşi, tenisul masculin a fost guvernat de Big Four. Patru jucători, dintre care trei au ajuns lideri mondiali, au absorbit în palmaresele lor aproape tot ce a fost important pe piaţa turneelor. În cele de Mare Şlem, doar Juan Martín Del Potro a luat dalta şi a produs o fisură în zid, în 2009. Înaintea lui însă, ultimul cîştigător al unui concurs major care să nu se numească Nadal, Federer, Djokovici sau Murray a fost Marat Safin, la Australian Open 2005. Acum, Big Four s-a micşorat. Cu Murray operat şi absent de la finalul de an şi cu Federer în derivă, a rămas doar Big Two.

Nadal şi Djokovici, Djokovici şi Nadal, numărul unu şi numărul doi. Cumva, din clipa în care a cîştigat la Indian Wells, în martie, Rafa a trimis o săgeată ascuţită chiar lîngă centrul ţintei. Cumva, era semnalul discret, subtil, poate inconştient, că anul acesta avea să fie cel al reinflamării duelului cu Nole. Acel duel care a monopolizat sezonul 2011 şi jumătate din 2012. E un duel care parcă merge dincolo de tenis, rămînînd totuşi în limitele sportului. Şi asta pentru că implică un tip de emoţie specific rivalilor care aparţin aceleiaşi generaţii. Oricare dintre ei contra Federer - asta e altceva. E o relaţie care aduce cu ea respectul pentru cineva mai experimentat, care a obţinut multe în tenis, mai multe decît oricine, şi pe care n-ai altă şansă decît să-l depăşeşti. De asemenea, oricînd se poate spune că e dificil să compari generaţii.

Aşa însă, cînd diferenţa e de cîteva luni, maximum un an, titlul neoficial de "cel mai bun al vîrstei tale" e un scop legitim. Murray s-a implicat în această dezbatere, acum stă un pic pe margine, cum s-a întîmplat şi cu Nadal din cauza genunchilor. Ne întoarcem la cei doi. N-au avut meciuri multe anul acesta, doar 4, dar două au fost uriaşe: semifinala de la Roland Garros şi finala de la US Open. Întîmplător sau nu, ambele cîştigate de iberic. Adică de cel care nu avea tot cerul presiunii pe umeri. De cel care acumula şi care apăra nişte trofee, nu o poziţie. De cel care avea loc să crească chiar în interiorul măreţiei lui. Nole, în schimb, avea în faţă sarcina de a arăta de ce trebuie să fie numărul unu mondial în condiţiile în care altcineva cîştigase deja 10 titluri.

Pînă la urmă, inevitabil, rocada la vîrf s-a produs. Rafa a redevenit lider mondial, postură pe care o părăsise pe 4 iulie 2011. Aproape imediat, brusc, fulgerător, a trăit un amestec de uşurare şi încărcătură. De aceea, chiar şi fără s-o conştientizeze, a fost dominat de Djokovici în finala de la Beijing şi apoi de Del Potro în semifinalele de la Shanghai. Cu sîrbul, în schimb, s-a petrecut opusul. După acea detronare anunţată, a mobilizat ambiţii parcă amorţite şi a cucerit Asia în două săptămîni de luptă, inspiraţie şi farmec.

Într-un fel, a făcut un transfer de presiune. De acum, el e cel care va avea poate mai puţin de pierdut şi totul de cîştigat, iar Nadal va fi cel vînat. Nimic nou, pînă la urmă. Doar o chestiune de cifre, de ambiţii, de efort şi de sănătate, pe care acum 8-9 ani Roger ar fi rezolvat-o suflînd uşor peste rachetă. Dar acelea erau alte vremuri. Altă generaţie.