După remiza din campionat dintre Barcelona şi Real, urmează finala Cupei Spaniei » Proxima estacion: Mestalla

Sîmbătă, pe "Bernabeu", a fost un soi de armistiţiu. Miercuri, la Valencia, meciul egal este exclus. Acolo va fi adevăratul " El Clasico"

Teamă, calcule, tactică, orgoliu. Cam aşa s-ar putea caracteriza, scurt, acest prim episod din El Clasico, varianta Primera Division, într-o ordine, mai mult sau mai puţin cronologică, a celor întîmplate în teren. A fost în acest prim asalt al războiului celor două mari puteri un straniu amestec de frumuseţe şi urîţenie, de perfecţiune şi imperfecţiune, dar şi senzaţia unui armistiţiu, în perspectiva duelurilor ce urmează.

Aparent, era meciul cel mai puţin important. Aparent. Toţi cei care au avut cît de cît de-a face cu fotbalul au avertizat că nu-i aşa. Iar asta s-a văzut cît se poate de clar din felul în care s-au exprimat cele două echipe în teren.

A fost însă teamă, şi încă multă. Şi de-o parte, şi de alta. Real Madrid se temea de forţa de joc a Barcelonei, de capacitatea de a aresta mingea, minute în şir, de a pasa fără plictiseală, iar şi iar, pînă cînd se genera o situaţie de gol. Barcelona se temea de capacitatea incredibilă a Realului de a genera contraatacuri, de a profita de orice minge interceptată, în orice zonă a terenului s-ar fi întîmplat asta.
Am vorbit de Real Madrid şi Barcelona, dar numele echipelor trebuie în mod evident înlocuit cu numele antrenorilor. Faceţi, aşadar, această corectură, oriunde vedeţi Real, puneţi Mourinho, oriunde vedeţi Barcelona, puneţi Guardiola. Nu va fi nici o problemă, căci cele două grupări se identifică perfect cu felul de a gîndi al celor doi tehnicieni.

Născut să fie lider
Mourinho a ştiut din nou să iasă în evidenţă şi să strîngă în jurul lui echipa. A provocat presa şi cum puţine lucruri enervează un fotbalist mai mult decît insistenţa ziariştilor, "toţi sînt împotriva mea" a devenit "toţi sînt împotriva noastră", un fel de conjuraţie împotriva unui inamic, închipuit totuşi, dar numai bun ca motivaţie. Mourinho are o ştiinţă fantastică de a se conecta cu tribuna, iar sîmbătă seară el a fost cel mai aclamat personaj pe "Bernabeu", într-un grup care-l conţine şi pe Cristiano Ronaldo, să nu uităm!
Această incredibilă capacitate de a fi lider a făcut ca lumea să uite că filozofia dintotdeauna a Realului era atacul. Publicul a acceptat fără comentarii tactica defensivă a portughezului, cu 3 închizători, unul dintre ei fiind Pepe, aruncat între liniii, adică exact acolo unde arde jocul Barcelonei. Sacrificat a fost Ozil, iar aici chiar că avem un paradox, pentru că Ozil e poate unicul fotbalist al Realului de azi care s-ar încadra în tactica Barcelonei. Prin trimiterea lui Pepe la mijloc, Mourinho a stabilit exact ceea ce-şi doreşte: contondenţă, intercepţie, contră. Dar şi ce nu-şi doreşte: posesie.

Frustrarea lui Messi
Posesia era a Barcelonei. Pentru că aşa e Guardiola. Mijlocaş de creaţie, pasator prin excelenţă, Pep nu vede alt mod de a aborda partidele. Barcelona nu ştie să se apere foarte bine, iar asta s-a văzut atunci cînd, în inferioritate fiind, Real s-a lepădat de orice tactică, greu de spus dacă la iniţiativa echipei sau a lui "El lider maximo" de pe bancă, şi a redevenit acel Madrid cu spirit, cu orgoliu, capabil să inflameze un public care a trăit vremurile în care Real îşi subordona psihic adversarul. Acel spirit care, iată, îl face pe Raul să conducă spre semifinalele Ligii un Schalke de la care nu te-ai fi aşteptat la aşa ceva.

Că lui Guardiola nu-i place să se apere s-a văzut din forţarea lui Puyol în echipa de start. Pentru Barcelona, prezenţa lui Busquets la mijloc e vitală în zona de construcţie. Numai că, în faţa modulului gîndit de Mourinho, construcţia a fost una sterilă, triunghiurile atît de celebre din jocul catalanilor nu prea au apărut, fazele de "Playstation" au cam lipsit, iar faptul că Barcelona, în 11 contra 10 şi cu avantaj pe tabelă, nu a găsit capacitatea de a-şi impune posesia e un semnal negativ. La fel de negativ ca şi nervii lui Messi din final, căci atunci cînd Messi termină ofuscat o partidă e o dovadă evidentă de frustrare a unei echipe despre care s-a spus că atinge perfecţiunea.

O singură victorie. Cea mai importantă
Concluzia e paradoxală. Deşi Barcelona a decis practic lupta pentru titlu (8 puncte avans, 6 meciuri de jucat, dar deplasări grele pentru Madrid, la Valencia, Sevilla şi Villarreal), Real Madrid iese mai bine cu acest egal. Cele 20 de minute de asalt final fac mai mult decît orice doping, decît orice şedinţă de psihologie marca Jose Mourinho. Apropo de Mourinho. Anul trecut a avut de jucat 4 meciuri contra lui Guardiola. A cîştigat doar unul. Dar pe cel mai important.