Articol de Cristian Geambașu, Raed Krishan (foto) - Publicat joi, 20 ianuarie 2011 00:00
La o sută de kilometri de Bucureşti, mai mulţi copii s-au despărţit de calculator. Au grijă de mintea şi de corpul lor, iar printre picături cîştigă titluri de campioni mondiali şi europeni la karate
Drumul de la Bucureşti la Breaza se face într-o oră şi jumătate şi consumă sub 10 litri de benzină. Breaza are 129 de zile senine pe an, cel mai bun aer din Europa la concurenţă cu Davosul elveţian şi un număr important de vile, unele construite în urmă cu 30-40 de ani de vizionari ai nomenclaturii comuniste. Casele de vacanţă noi sînt bine ascunse în spatele dealurilor. Pe lîngă toate astea, Breaza mai are ceva. Foarte aproape de primăria nouă, există o micuţă sală de sport, unde o mînă de copii fac karate. Karate tradiţional. Clubul se numeşte Asagi Breaza. Asagi înseamnă albastru luminos.
Iniţierea
Pînă aici nimic deosebit. În multe oraşe şi orăşele ale patriei există cluburi de karate, unde copii şi adulţi practică artele marţiale în scopul declarat al unei dezvoltări armonioase a minţii şi a trupului. Un prieten care cunoaşte zona mi-a spus de micuţii din Breaza. "Nu ştie nimeni de ei, nu prea îi ajută nimeni. Printre fetiţele şi băieţii aceia există campioni mondiali şi europeni". Am ridicat din sprîncene neîncrezător, el mi-a confirmat că ştie ce spune. După două telefoane, un mail şi o sută de kilometri, ajunsesem la locul faptei. Mai bine zis al faptelor. Autorii purtau kimonouri albe şi nu purtau încălţăminte. Vîrstele între 7 şi 13 ani. Toţi ascultau de un bărbat încă tînăr, îmbrăcat la fel.
Profesorul. Sau maestrul
Os! Profesorul Adrian Manea nu respectă imaginea-şablon a unui maestru de arte marţiale. Rubicond şi cu ochelari, el însuşi un practicant şi un iniţiat al karatelor în prima tinereţe, domnul Manea putea fi foarte bine profesor de istoria literaturii sau de semiotică. Dînsul însă, fericitul posesor al unui Matiz cu vechime în exploatare, se ocupă de copiii din Breaza şi din împrejurimi care au fost atraşi de karate. Zilnic, de luni pînă sîmbătă inclusiv. Printre picături, Adrian Manea pregăteşte copii şi la Sinaia, contra unei sume greu de refuzat: 216 RON pe lună. "Grosul" vine însă de la Inspectoratul Prahova, pentru activitatea de la Asagi. 6 milioane de lei. Vechi. Vă aşteptaţi ca Adrian Manea să fie un tip deprimat şi încărcat de resentimente. Fundamental greşit. Omul se aprinde, vorbeşte cu plăcere despre munca lui, despre nobleţea sufletească şi generozitatea pe care le dezvoltă practicarea karatelor în forma lor ancestrală. Ne întrerupem din discuţie pentru cîteva secunde. Os!, tatăl unui băieţel îi spune că două-trei luni nu îşi va mai da copilul la antrenamente pentru că nu mai poate achita taxa lunară. Nici o problemă, să vină mai departe, plătiţi cînd puteţi, dacă puteţi, soseşte spontan răspunsul lui Adrian Manea. Cît este taxa?, întreb, gîndindu-mă cu teamă la o sumă demnă de o sală de fitness din Bucureşti. 40 de RON. Poftim? Atît, aţi auzit bine, 40 de lei noi. Os!
Copiii. Sau campionii
Os! Micuţii intră în sală salutîndu-şi maestrul după străvechiul ceremonial japonez. Florian, Rareş, Raluca, Amalia, Andreea, Teodora, Antonia, cealaltă Andreea, Indra, Ana Maria, Iuliana, Narcis, Ilinca, Dragoş, Ştefan, Alexandru, Robert, Dănuţ. Kimonourile albe le vin bine şi le scot în evidenţă privirile jucăuşe. Sînt curaţi, atenţi şi puţin stînjeniţi că sînt priviţi de nişte "domni" de la Gazeta Sporturilor. Mulţi au ajuns direct de la şcoală, li se citeşte oboseala pe chip. Antrenamentul durează 90 de minute şi are intensitate. Ichi, ni, san, shi, go. 1, 2, 3, 4, 5. Copiii încep entuziast, dar după o jumătate de ceas se aud icnetele efortului. Oasele lor fragede se lovesc sonor de parchetul sălii. S-au înroşit la faţă, iar unii mai trag chiulul sub ochii înţelegători ai maestrului. După exerciţiile de încălzire, vedem şi cîteva din execuţiile care le-au adus medalii. Antonia, Ilinca şi Teodora încep demonstraţia, Andreea se luptă cu Robert. Apoi apar Amalia, Indra şi Ana Maria. Un adversar invizibil este învins. Comenzile se succed rapid - yoi - pregătire, naotte - revenire, yasume - relaxare. Mokuso - meditaţie, concentrare. Copiii respiră precipitat, dar neagă vehement oboseala. Încerc să-i vizualizez lipiţi de calculator şi nu îmi iese.
Călăreaţa Raluca
Raluca Constantin va împlini 12 ani şi este din Adunaţi, un cătun la 7-8 kilometri de Breaza. Pînă acasă ajunge cu autobuzul, dar din staţie pînă în vîrful dealului, unde e casa părintească, mai are doi kilometri şi jumătate de mers pe jos. Este o fetiţă cu părul negru strîns în coadă, serioasă şi cu un zîmbet reţinut. Adrian Manea s-a trezit cu ea la antrenament după ce toţi copiii din sat renunţaseră. Cînd a lipsit o dată, mama ei a scuzat-o. "Am trimis-o să caute calul dispărut în pădure, că ea e mai uşurică. A încălecat pe celălalt cal şi s-a dus după el". Acum, Raluca a crescut, e cu un cap peste celelalte fetiţe şi tratează orice exerciţiu ca pe o finală olimpică. Între timp, a cîştigat un bronz la Mondiale şi continuă să cutreiere dealuri şi văi pentru două ore pe zi. Sînt orele în care greutăţile şi lipsurile rămîn undeva în urmă, iar lumea se rezumă la un kimono alb, imaculat.
Medaliaţii
Andreea Negoiţă este campioană mondială la kata, titlu obţinut la Belgrad în 2010. Echipa de sincron formată din Antonia Oancea, Ilinca Şandru şi Teodora Păun a ieşit campioană europeană în Cipru, în noiembrie trecut. La categoria 8-9 ani, fiindcă la 10-11 ani campioanele europene vin tot din sala de la Breaza - Amalia Neguţescu, Ana Maria Brezeanu şi Indra Neguţescu, sora Amaliei. Podiumul la kata individual a fost, de asemenea, de la Asagi: 1. Amalia, 2. Ilinca, 3. Teodora. Băieţii răspund prin Robert Manta, posesor al centurii negre şi campion european la kata sincron cu doi băieţi din Ploieşti. Robert a făcut inclusiv cascadorie de film şi e cumva vedeta clubului. Campionul, îndrăznesc eu, noi aici spunem "cel mai experimentat", mă corectează dom' profesor. E o disciplină care nu cultivă egoul sportivilor, adaugă Adrian Manea. Os!
Ne luăm rămas bun de la copii, de la părinţii lor şi de la antrenor. Am aflat între timp că Statul oferă premii doar de la cadeţi încolo. Copiii au parte doar de diplome şi de medalii. Deplasările sînt sprijinite de primărie şi de bugetul părinţilor. Încercăm să privim totul cu detaşarea cultivată de artele marţiale. Nu reuşim, fiindcă venim din universul în care un salariu sub 200 de euro pe lună înseamnă condamnare la sărăcie, iar o taxă lunară de 40 de RON imposibil de achitat pentru un părinte, revoltă. Os!
17 copii sînt la grupa de performanţă de la Clubul Asagi Breaza. Toţi sînt campioni naţionali, europeni sau mondiali
6 antrenamente pe săptămînă fac micuţii karatişti din Breaza. Un antrenament durează între o oră şi jumătate şi două ore
"Tot ce facem, facem pentru sufletul nostru. În karate tradiţional ideea nu este să ridici publicul în picioare"
Adrian Manea, profesor
"Japonezii participă rar la concursurile de karate, fiindcă sînt de părere că show-ul ucide tradiţia"
Adrian Manea, profesor
La o sută de kilometri de Bucureşti, mai mulţi copii s-au despărţit de calculator. Au grijă de mintea şi de corpul lor, iar printre picături cîştigă titluri de campioni mondiali şi europeni la karate
Drumul de la Bucureşti la Breaza se face într-o oră şi jumătate şi consumă sub 10 litri de benzină. Breaza are 129 de zile senine pe an, cel mai bun aer din Europa la concurenţă cu Davosul elveţian şi un număr important de vile, unele construite în urmă cu 30-40 de ani de vizionari ai nomenclaturii comuniste. Casele de vacanţă noi sînt bine ascunse în spatele dealurilor. Pe lîngă toate astea, Breaza mai are ceva. Foarte aproape de primăria nouă, există o micuţă sală de sport, unde o mînă de copii fac karate. Karate tradiţional. Clubul se numeşte Asagi Breaza. Asagi înseamnă albastru luminos.
Iniţierea
Pînă aici nimic deosebit. În multe oraşe şi orăşele ale patriei există cluburi de karate, unde copii şi adulţi practică artele marţiale în scopul declarat al unei dezvoltări armonioase a minţii şi a trupului. Un prieten care cunoaşte zona mi-a spus de micuţii din Breaza. "Nu ştie nimeni de ei, nu prea îi ajută nimeni. Printre fetiţele şi băieţii aceia există campioni mondiali şi europeni". Am ridicat din sprîncene neîncrezător, el mi-a confirmat că ştie ce spune. După două telefoane, un mail şi o sută de kilometri, ajunsesem la locul faptei. Mai bine zis al faptelor. Autorii purtau kimonouri albe şi nu purtau încălţăminte. Vîrstele între 7 şi 13 ani. Toţi ascultau de un bărbat încă tînăr, îmbrăcat la fel.
Profesorul. Sau maestrul
Os! Profesorul Adrian Manea nu respectă imaginea-şablon a unui maestru de arte marţiale. Rubicond şi cu ochelari, el însuşi un practicant şi un iniţiat al karatelor în prima tinereţe, domnul Manea putea fi foarte bine profesor de istoria literaturii sau de semiotică. Dînsul însă, fericitul posesor al unui Matiz cu vechime în exploatare, se ocupă de copiii din Breaza şi din împrejurimi care au fost atraşi de karate. Zilnic, de luni pînă sîmbătă inclusiv. Printre picături, Adrian Manea pregăteşte copii şi la Sinaia, contra unei sume greu de refuzat: 216 RON pe lună. "Grosul" vine însă de la Inspectoratul Prahova, pentru activitatea de la Asagi. 6 milioane de lei. Vechi. Vă aşteptaţi ca Adrian Manea să fie un tip deprimat şi încărcat de resentimente. Fundamental greşit. Omul se aprinde, vorbeşte cu plăcere despre munca lui, despre nobleţea sufletească şi generozitatea pe care le dezvoltă practicarea karatelor în forma lor ancestrală. Ne întrerupem din discuţie pentru cîteva secunde. Os!, tatăl unui băieţel îi spune că două-trei luni nu îşi va mai da copilul la antrenamente pentru că nu mai poate achita taxa lunară. Nici o problemă, să vină mai departe, plătiţi cînd puteţi, dacă puteţi, soseşte spontan răspunsul lui Adrian Manea. Cît este taxa?, întreb, gîndindu-mă cu teamă la o sumă demnă de o sală de fitness din Bucureşti. 40 de RON. Poftim? Atît, aţi auzit bine, 40 de lei noi. Os!
Copiii. Sau campionii
Os! Micuţii intră în sală salutîndu-şi maestrul după străvechiul ceremonial japonez. Florian, Rareş, Raluca, Amalia, Andreea, Teodora, Antonia, cealaltă Andreea, Indra, Ana Maria, Iuliana, Narcis, Ilinca, Dragoş, Ştefan, Alexandru, Robert, Dănuţ. Kimonourile albe le vin bine şi le scot în evidenţă privirile jucăuşe. Sînt curaţi, atenţi şi puţin stînjeniţi că sînt priviţi de nişte "domni" de la Gazeta Sporturilor. Mulţi au ajuns direct de la şcoală, li se citeşte oboseala pe chip. Antrenamentul durează 90 de minute şi are intensitate. Ichi, ni, san, shi, go. 1, 2, 3, 4, 5. Copiii încep entuziast, dar după o jumătate de ceas se aud icnetele efortului. Oasele lor fragede se lovesc sonor de parchetul sălii. S-au înroşit la faţă, iar unii mai trag chiulul sub ochii înţelegători ai maestrului. După exerciţiile de încălzire, vedem şi cîteva din execuţiile care le-au adus medalii. Antonia, Ilinca şi Teodora încep demonstraţia, Andreea se luptă cu Robert. Apoi apar Amalia, Indra şi Ana Maria. Un adversar invizibil este învins. Comenzile se succed rapid - yoi - pregătire, naotte - revenire, yasume - relaxare. Mokuso - meditaţie, concentrare. Copiii respiră precipitat, dar neagă vehement oboseala. Încerc să-i vizualizez lipiţi de calculator şi nu îmi iese.
Călăreaţa Raluca
Raluca Constantin va împlini 12 ani şi este din Adunaţi, un cătun la 7-8 kilometri de Breaza. Pînă acasă ajunge cu autobuzul, dar din staţie pînă în vîrful dealului, unde e casa părintească, mai are doi kilometri şi jumătate de mers pe jos. Este o fetiţă cu părul negru strîns în coadă, serioasă şi cu un zîmbet reţinut. Adrian Manea s-a trezit cu ea la antrenament după ce toţi copiii din sat renunţaseră. Cînd a lipsit o dată, mama ei a scuzat-o. "Am trimis-o să caute calul dispărut în pădure, că ea e mai uşurică. A încălecat pe celălalt cal şi s-a dus după el". Acum, Raluca a crescut, e cu un cap peste celelalte fetiţe şi tratează orice exerciţiu ca pe o finală olimpică. Între timp, a cîştigat un bronz la Mondiale şi continuă să cutreiere dealuri şi văi pentru două ore pe zi. Sînt orele în care greutăţile şi lipsurile rămîn undeva în urmă, iar lumea se rezumă la un kimono alb, imaculat.
Medaliaţii
Andreea Negoiţă este campioană mondială la kata, titlu obţinut la Belgrad în 2010. Echipa de sincron formată din Antonia Oancea, Ilinca Şandru şi Teodora Păun a ieşit campioană europeană în Cipru, în noiembrie trecut. La categoria 8-9 ani, fiindcă la 10-11 ani campioanele europene vin tot din sala de la Breaza - Amalia Neguţescu, Ana Maria Brezeanu şi Indra Neguţescu, sora Amaliei. Podiumul la kata individual a fost, de asemenea, de la Asagi: 1. Amalia, 2. Ilinca, 3. Teodora. Băieţii răspund prin Robert Manta, posesor al centurii negre şi campion european la kata sincron cu doi băieţi din Ploieşti. Robert a făcut inclusiv cascadorie de film şi e cumva vedeta clubului. Campionul, îndrăznesc eu, noi aici spunem "cel mai experimentat", mă corectează dom' profesor. E o disciplină care nu cultivă egoul sportivilor, adaugă Adrian Manea. Os!
Ne luăm rămas bun de la copii, de la părinţii lor şi de la antrenor. Am aflat între timp că Statul oferă premii doar de la cadeţi încolo. Copiii au parte doar de diplome şi de medalii. Deplasările sînt sprijinite de primărie şi de bugetul părinţilor. Încercăm să privim totul cu detaşarea cultivată de artele marţiale. Nu reuşim, fiindcă venim din universul în care un salariu sub 200 de euro pe lună înseamnă condamnare la sărăcie, iar o taxă lunară de 40 de RON imposibil de achitat pentru un părinte, revoltă. Os!
17 copii sînt la grupa de performanţă de la Clubul Asagi Breaza. Toţi sînt campioni naţionali, europeni sau mondiali
6 antrenamente pe săptămînă fac micuţii karatişti din Breaza. Un antrenament durează între o oră şi jumătate şi două ore
"Tot ce facem, facem pentru sufletul nostru. În karate tradiţional ideea nu este să ridici publicul în picioare"
Adrian Manea, profesor
"Japonezii participă rar la concursurile de karate, fiindcă sînt de părere că show-ul ucide tradiţia"
Adrian Manea, profesor
