EXCLUSIV VIDEO Adrian Mutu și secretul minții sale: „Fotbalistul e folosit de toată lumea. Nu am fost pregătit să gestionez presiunea. Și dacă nu o controlezi, s-a terminat”

În august 2003, Adrian Mutu se transfera de la Parma la Chelsea și devenea rapid un superstar în Premier League. La scurt timp, însă, cariera sa avea să o ia la vale, iar în 2004 a fost suspendat din fotbal și concediat de club pentru că a consumat cocaină. În direct la GSP Live, actualul selecționer al reprezentativei U21 a acceptat să vorbească despre experiența sa în încercarea de a-i ajuta pe tinerii fotbaliști români să se adapteze mai rapid la rigorile fotbalului mare. 

VEZI AICI DISCUȚIA CU MUTU DESPRE NEVOIA DE PSIHOLOGI ȘI DESPRE SECRETELE MINȚII SALE

 - În perioada suspendării tale, vorbeam cu psihoterapeutul tău, Peter Kay, cel care te-a ajutat foarte mult în perioada de reabilitate, el însuși fost dependent de droguri și alcool. Spunea despre tine: “A trebuit să-l fac să scape de imaturitatea emoțională. Nimeni nu i-a mai spus înainte că are probleme, nimeni nu l-a obligat niciodată să se maturizeze”. Cred că asta e problema fotbalistului român tânăr care intră într-o lume care îi absoarbe energia, el oferă spectacol, dar nu știe cum să gestioneze succesul… Tu ce crezi?
- E adevărat. Gândește-te că fotbaliștii din ziua de azi sunt folosiți de toată lumea. De patroni, de antrenori, de fani, de toată lumea. Ei încearcă să ofere o performanță, să ofere ceva pentru a fi cei mai buni. Sunt momente în care nu reușesc asta. În acele momente, entuziasmul se transformă într-o oboseală psihică. Ești gol mental. Fizic reușești după o perioadă să te adaptezi. Dar mental, fotbaliștii nu-și mai găsesc resursele necesare pentru a căuta motivația în lucruri pozitive. Atunci, apelează la diferite lucruri, nu neapărat la toate nenorocirile. Dacă fotbaliștii nu reușesc bine să citească ce se întâmplă cu ei… 

- Cum poate citi un copil de 19-20 de ani ce se întâmplă cu el? 
- Sunt copii care citesc. Sau au avut părinți care i-au învățat. Dacă nu, îi ajuți cu persoane care știu să facă asta. Psihologii. Când spui psiholog, mulți se gândesc la ceva rău… 

- Se gândesc deja la psihiatrie și la internare?
- Da. Uneori, dacă spui psihiatru nu sună așa de rău ca psiholog. Când am fost întrebat dacă vreau psiholog la U21, am spus da. Pentru că am lucrat cu ei și știu ce pot face. Depinde de comportamentul psihologului. El nu trebuie să caute tot timpul dialogul, să nu caute tot timpul problema. Am fost jucător, iar uneori jucătorii spun despre psiholog: “Hai, mă, lasă-mă!”. Sunt multe întrebări care nu au treabă cu fotbalul. În cazul ăsta, jucătorul nu se deschide. Sunt introvertiți, nu au încredere, se uită cu ochi ciudați. Cred că un psiholog trebuie să facă parte din stafful unui antrenor, dar nu trebuie să fie invaziv. Sportivii sunt un caz mai special. Sunt speciali. Unii nu au inteligența necesară de a înțelege anumite lucruri, chiar dacă sunt inteligenți sportiv.  

"Creierul e ca un obiect pe care se pune praful"

- Cum te-a ajutat Peter Kay pe tine? Spunea că și tu îi opuneai o rezistență. 
- La început aveam probleme cu engleza, nu reușeam să mă exprim cum voiam. Repetam anumite cuvinte. Când am început să stăpânesc mai bine limba, a început să-mi placă. Îmi plac provocările mentale, îmi place să vorbesc cu oameni mai inteligenți decât mine. Îmi place să fur idei. Peter a vorbit cu mine foarte mult, m-a făcut să înțeleg anumite lucruri. El asemăna creierul cu un obiect din casă pe care se pune praful. Dacă nu ștergi praful din când în când, praful crește și locul devine urât. Îmi spunea că și el merge la psiholog sau psihiatru. Tocmai pentru a șterge acel praf. Nu trebuie să te duci la psiholog doar dacă ai probleme.  

- El povestea la un moment dat chiar și o scenă din perioada suspendării tale. Tu erai în depresie, mașina ta neagră era în fața casei plină de praf, iar cineva scrisese “cocaină” cu degetul în praf. 
- Bine, Peter era un tip melancolic. El s-a atașat prea mult de mine. Și eu de el. Deja eram prieteni. Când m-a vizitat la Ajaccio, a stat cu familia mea. Eu am continuat să lucrez cu el aproape 10 ani. Îl vedeam an de an o săptămână, ne trezeam dimineața, beam cafeaua și vorbeam. Până în 2012, când s-a îmbolnăvit grav. După el, nu am continuat cu nimeni, însă de curând am avut o discuție cu psihologul de la lot și chiar mi-a plăcut. I-am zis: “Nu știu cine o să te folosească mai mult de acum, eu sau jucătorii”.  

- Serios?
- Da. Dacă jucătorii mei ar fi inteligenți, l-ar folosi foarte mult. În primul rând, ce spun rămâne între ei. Psihologul nu are voie să-mi dezvăluie mie nimic. I-ar putea ajuta. Sunt momente în care, în loc să stai într-o zonă gri, mai bine vorbești cu cineva specializat. Dacă te duci la un prieten, nu are capacitatea de a te ajuta. Soția, prietena e subiectivă.

- De ce nu reușește fotbalistul român afară? De ce te-ai lovit tu la Inter? 
- (Râde)M-am lovit de Vieri, de Ronaldo…

- Da. Dar ce nu a mers la început?
 - A fost singura perioadă din carieră în care nu am jucat. După aia, am început să joc. Nu eram considerat unul dintre jucătorii “wow” din echipă, nu mai contează de ce, dar erau acolo jucători importanți pe care îi știți și voi. Nu mă deranja statutul, pentru că erau idolii mei. Dar am vrut să plec pentru a-mi face un nume. Cineva mi-a zis că în Italia trebuie să-ți faci un nume. Trebuia să joc bine. Am zis să mă duc la o echipă mai mică, la Verona. După primul an, mi se părea ciudat. Venisem de la Inter, eram învățat de la Dinamo să câștig tot timpul. Acolo, era altă mâncare de pește. Mi se părea mai greu. În primele șase, am avut dificultăți de adaptare… 

- Ce dificultăți? E important.  
- Mi se părea că ei nu se ridică la nivelul meu. După ce am înțeles eu lucruri, am revenit și le-am arătat cine sunt. Am început să dau goluri, am jucat. Am ieșit cel mai bun tânăr din campionat. Apoi, am plecat la Parma. Acolo, am explodat.  

"Afară nu te mai mângâie președintele și patronul"

- Și unde era problema? 
- Teama de a fi în competiție și sentimentul că tu nu ești ca ei îi fac pe jucătorii români să aibă rețineri. E o chestiune psihologică, nu de talent.  

- Ca ei? Adică? 
- Și eu am spus-o de multe ori că dacă eram brazilian, italian, era altceva. Dar nu e așa, nu e adevărat. Dacă alți jucători români au reușit afară, și tinerii de azi pot. Îi sfătuiesc să aibă încredere și să se antreneze cum trebuie. Acolo e altceva. Nu mai vine președintele X sau Y sau patronul clubului, nu mai e nimeni care te mângâie și îți spune că ești cel mai bun. Acolo e competiție, dacă nu joci tu, joacă al doilea care e la fel de bun ca tine. Atunci se vede dacă ai stofă, dacă ai curaj. Ești în altă țară, fiecare din colegi se gândește la familia lui, la el, tu ești pe cont propriu. 

- Singurătatea contează? Faptul că ești un copil aterizat într-o țară străină?  
- Contează foarte mult. Depinde cât de repede te integrezi. E foarte important să înveți repede limba. Vedeam aseară un documentar despre Barcelona și se discuta de ce nu s-a adaptat Maradona, unul dintre cei mai buni fotbaliști din lume. Acum, cu Messi și Ronaldo e mai greu să le spui lui Maradona și Pele că sunt cei mai buni. În jurul casei lui, Maradona își ridicase un zid, era un zid metaforic. El trăia cu argentinienii lui dincolo de zid, nu a reușit să se integreze în ceea ce însemna Catalonia. Nu s-a integrat în societate, voia ca societatea să se integreze după Maradona. O mentalitate greșită la 20 de ani. 

- Deci e universal valabil… 
- Da. Trebuie să reușești să trăiești afară cum trăiești de unde ai plecat, de la București, de la Pitești sau de la Craiova. Dacă ai prietenă, ia-o cu tine, dacă nu, ar fi indicat să stea familia cu tine. Până reușești să îți dai drumul la limbă. Trebuie să ai o rutină, să ai un restaurant unde să mănânci, să cunoști pe X, pe Y, să-ți faci o viață a ta încet, încet. Pentru că dacă nu, apare depresia. Mă știu pe mine la început. Începeau telefoanele, stăteam pe telefoane. Bine, atunci nu erau camere ca azi. “Ce faci X, Y, mi-e dor de tine! A, a”.  

Povestea primului Revelion în străinătate: petrecere cu Recoba, Zanetti și Zamorano

- Deac spunea că asta l-a măcinat la Schalke. Pierdea nopți, nu se antrena. E un moment de cumpănă.  
- Eu când am ajuns în Italia, nu am ieșit din cameră două săptămâni. Învățam italiana de bază. Mă duceam la antrenament, mă întorceam. Stăteam în centru. Mă duceam la un cinema, mă uitam la un film și nu înțelegeam nimic. Așa că stăteam cu dicționarul în cameră și îmi scriam: “Ce faci?”. Chestii din astea elementare. Când am început să vorbesc, mi-a fost mai ușor. Puteam să ies la cină, să vorbesc.  

- Cine a făcut eforturi să te integreze cu adevărat la Inter?
-  Am ajuns la Milano pe 27 decembrie. Giovanni Becali m-a lăsat acolo, s-a dus și omul acasă, erau sărbătorile. Pe 6 aveam derbyul cu Milan. Băieții, mi-am dat eu seama, vorbeau ce să facă de Revelion. Cine se duce cu cine. Mă uitam. M-a văzut Zanetti și m-a întrebat ce fac. I-am zis că nu știu, că stau în hotel, o sun pe mama. Zice: “Hai cu noi la Como!”. Cum ajung eu la Como? Nu aveam mașină, nu vorbeam limba. Au venit și m-au luat de la hotel. Am fost la petrecere, s-au distrat pe muzica sud-americană. Am stat și m-am uitat la ei și am așteptat până au decis ei că trebuie să mergem. Trebuiau să mă aducă și înapoi. 

- Dar te-ai simțit bine? 
- Muzica îmi plăcea, m-am simțit bine. Erau Recoba, Zamorano, jucători pe care îi urmăream. Eram impresionat de locul unde ajunsesem. Nu m-aș fi plictisit nici dacă mă lăsai două săptămâni în vestiar doar să mă uit la ei. Când îl vezi pe Baggio, pe Ronaldo, Vieri nu ai timp să te plictisești. Încet, încet, am început să mă integrez. Mi-a fost ușor după ce am început să vorbesc.  

"Nu am fost pregătit să rezist presiunii"

- Mă gândeam acum cum s-a schimbat viața ta când ai devenit superstar. Când te-ai transferat la Chelsea, erai pe prima pagină a tuturor ziarelor. Aveai o aură de superstar, englezii știu să o construiască. Jucai extraordinar, de aia implozia ta a fost… 
- Eram tânăr, mă simțeam foarte bine pe teren, aveam foarte mare încredere în mine. Veneam după un sezon senzațional la Parma. Era altă lume. Când am ajuns la Londra, mi-am dat seama ce înseamnă superechipă, ce înseamnă mari jucători. Mă mai uit la documentare despre ei, îmi aduc aminte cum erau ei ca oameni în vestiar. Mă face să zâmbesc pentru că știu că multe lucruri sunt adevărate, bine, sunt și altele pompate. Ei bine, acolo, la Chelsea începea munca mea adevărată.

- Acolo ar fi trebuit de fapt să înceapă? 
- Da. În 2003, cred că nici nu știam bine ce înseamnă fotbalul, noi toți. Era un boom cu 2.000 de televiziuni, Sky, ziare, începuse era internetului… 

- Gazeta a trimis atunci doi oameni timp de șase luni să stea cu tine și cu Chivu la Londra, respectiv, la Roma.
 - Da, așa e. Un jucător care atinge un asemenea nivel trebuie să fie antrenat mental. Acolo, răbdarea se termină. Nimeni nu are răbdare. Sunt 25 de superfotbaliști în lot, nu e timp nicio secundă. Nu ai mai mult de două meciuri la dispoziție să greșești. Nu te poți supăra, rivalul pe postul tău e la fel de bun ca tine. Eu mă mai supăram, dar nu contează. La antrenament trebuie să pedalezi sută la sută. Dacă nu o făceam eu, o făceau Crespo, Hasselbaink, Drogba. Trebuie să știi să reziști presiunii. La vârsta aia, nu am fost pregătit sau nu am știut… 

- Să gestionezi succesul? 
- Nu. Să gestionez presiunea. Presiunea de a nu fi tot timpul în primul 11. Eu am fost antrenat puțin la Dinamo în presiune. Dacă nu îl antrenezi pe jucător în presiune, nu știe cum să gestioneze presiunea. Își pierde echilibrul, reperele. Se spune că anumite persoane din fotbal pun mare presiune pe jucători. 

- Becali.
- Nu dau nume. Dacă nu știi să joci cu presiune, mai ales la echipe mari, nu ai cum să fi un fotbalist de rasă. Presiunea nu e pentru oricine. Dar presiunea e un lucru, iar anxietatea e altul. Presiunea e bună, anxietatea nu. 

- Dacă nu gestionezi presiunea, apare anxietatea?
-  Exact. La mine, a apărut. Și a apărut și la echipa națională, mai ales după ce am luat tricoul cu numărul 10. Vorbeam și cu mama. La început a fost ok, apoi a început să fie o presiune din toate părțile. Televizor, public, ziarele.  

- Cum o simțeai tu? 
- Ai o stare de neliniște. Gânduri care-ți vin, dacă ești bun, dacă te ridici la nivelul așteptărilor. Mai ales dacă faci un meci prost te întrebi: “Oare ăsta sunt eu?”. Îți pierzi încrederea. Exact ce spunea Deac. Când un sportiv își pierde încrederea, s-a terminat. Nu mai ești în stare să faci nimic. Atunci ai nevoie de ajutor specializat, de un antrenor pentru minte. Dacă ai o perioadă de depresie, nu înseamnă că nu mai ești un sportiv valoros. Important nu e de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici. Numai la noi se uită lumea invers.  

Asocierea fotbaliștilor cu lumea interlopă

- Voiam să te mai întreb de unde apare tentația la fotbaliști. Oare din cauza apropierii de oameni dintr-o zonă gri, din lumea interlopă, care caută fotbaliștii, iar fotbaliștilor le place acest anturaj. Acei oameni au acces la moduri de distracție, la femei, la substanțe interzice. 
- Depinde din ce mediu vine sportivul. 

- Tatăl tău a fost profesor.  
- La mine e o excepție. Nu vreau să vorbesc despre mine. Toți sportivii sunt la fel. Toți suntem oameni. Dar noi avem obligația de a fi un model pentru copii, câștigăm bani, avem vizibilitate. E adevărat, deși mulți nu înțeleg asta. Eu l-am înțeles foarte târziu. Dar, repet, noi nu suntem antrenați de mici cu astfel de lucruri. La Barcelona se antrenează de la 8 la 14 ani educația. Cum câștigi meciul, să o faci fair-play, să respecți fotbalul. De la 15 ani, începe competiția. Se pune presiunea de care vorbeam. La noi, auzi antrenori care înjură copiii de 10 ani că nu au câștigat, vezi părinți care înjură antrenorii. Ce presiune e la noi până în 14 ani? Și atunci?! Ce vrem?

35 de goluria marcat Mutu pentru echipa națională a României, un record pe care îl împarte cu Gică Hagi

URMĂREȘTE AICI EMISIUNEA GSP LIVE INTEGRALĂ CU ADRIAN MUTU:

EXCLUSIV Adrian Mutu nu uită conflictul cu Răzvan Lucescu: „Eram golgeterul echipei și tu îmi spui ce să fac? Mi se pare aiurea rău de tot”