POVESTE „Dacă aș fi avut un cuțit, m-aș fi înjunghiat” » Povestea „Tragediei de la Pasadena” și drama lui Roberto Baggio

A fost un ultim-act fără goluri din acțiune, dar cu o încărcătură emoțională uriașă. Două dintre cele mai puternice națiuni din istoria sportului-rege, ambele cu câte trei titluri mondiale în palmares la momentul respectiv, se luptau pentru supremație.

Italia lui Arrigo Sacchi, condusă din teren de Baresi, Maldini și, firește, Roberto Baggio - „Il Divin Codino” (Balonul de Aur din '93), dădea piept cu Brazilia, care îi avea în prim-plan pe Romário și Bebeto și care țintea câștigarea trofeului suprem după nu mai puțin de 24 de ani de așteptare.

Așadar, gazonul californian nu avea să găzduiască un simplu meci, ci o confruntare între două culturi fotbalistice total opuse. Rațiunea tactică a europenilor întâlnea fantezia viscerală a sud-americanilor, într-o luptă pentru onoare, pentru moștenire și, nu în ultimul rând, pentru acel trofeu care nu doar încununează o generație, ci o face nemuritoare.

Pentru Roberto Baggio, finala de la Pasadena a reprezentat apogeul. Nu doar din punct de vedere profesional, ci și personal. Era momentul perfect pentru a-și îndeplini promisiunea făcută în copilărie și pentru a-și lua revanșa pe care a visat-o o viață întreagă. În fața Braziliei, echipa care îi frânsese inima tatălui său în 1970, „Il Codino Divino” avea șansa să rescrie istoria. Dar destinul, cu ironia lui crudă, avea alte planuri.

Drumul spre Pasadena - Două continente, un singur vis: trofeul suprem

În vara lui ’94, Italia pășea în Statele Unite cu aura unei pretendente serioase la câștigarea competiției. O națiune cu multă experiență în turneele finale de Campionat Mondial, cu un lot plin de coloși care au scris istorie în acest sport și, bineînțeles, cu revoluționarul Arrigo Sacchi pe banca tehnică, „Squadra Azzurra” reprezenta o adevărată sperietoare.

Disciplina tactică, presingul avansat și pragmatismul erau semnele distinctive ale echipei, iar la fel ca și în zilele noastre, Italia nu promitea spectacol, dar impunea respect, fiind o echipă care știa să câștige.

Cu toate acestea, începutul peninsularilor a fost unul extrem de ezitant, care putea duce inclusiv la o eliminare prematură, încă din faza grupelor. Primul meci - înfrângere în fața Irlandei, 0-1, moment în care presa din „Cizmă” a reacționat dur. „Sacchi și-a pierdut busola”, titra Corriere dello Sport.

Rigiditatea jocului propus de selecționer nu se potrivea cu stilul lui Baggio, de aici și tensiunile care au avut loc între cei doi. Sacchi voia control, iar „Roby” libertate.

A urmat apoi victoria chinuită cu Norvegia, 1-0, iar calificarea a venit în ultima etapă, după remiza cu Mexic, scor 1-1, departajarea făcând-o golaverajul. Așadar, „Squadra Azzurra” a răsuflat ușurată, evitând la limită o contraperformanță care ar fi fost de-a dreptul rușinoasă.

Chiar și așa, suporterii nu mai credeau în favoriții lor. Și pe bună dreptate. Compartimentul ofensiv a lăsat de dorit. Baggio, invizibil în primele trei meciuri. Apărarea și-a făcut treaba, linia mediană nu a dezamăgit, dar lipsea omul care să percuteze în fața porții.

În astfel de momente însă, marii fotbaliști își fac simțită prezența. A fost și cazul lui Roberto Baggio, care, începând din fazele eliminatorii ale competiției, a devenit un cu totul alt jucător. Pur și simplu s-a aprins scânteia.

În „optimi”, contra Nigeriei, „Squadra Azzurra” părea condamnată. Tabela arăta 0-1 în minutul 88, dar „Il Codino Divino” nu își spusese ultimul cuvânt. Aflată chiar în buza eliminării, Italia a fost purtată pe umeri de Baggio, care a restabilit egalitatea cu un șut plasat din interiorul careului, după care a adus calificarea țării sale, transformând o lovitură de pedeapsă în prima repriză de prelungiri a meciului.

„Sunt același om ca ieri dimineață. Nu sunt salvatorul nimănui”, declara „Roby” după partida cu Nigeria, dar pentru fanii italieni, acesta devenise simbolul speranței.

A urmat apoi „sfertul” cu Spania, unde Baggio a fost din nou providențial, marcând golul victoriei pe final de partidă, după ce l-a driblat pe Zubizarreta.

Cea mai bună prestație a sa la turneul final din America a venit însă în semifinala cu Bulgaria, când Italia s-a impus cu 2-1. Cine a semnat reușitele „Squadrei Azzurra”? „Il Codino Divino”, bineînțeles, ambele goluri fiind izbutite în primele 25 de minute ale întâlnirii de pe defunctul Giants Stadium (actualmente MetLife Stadium).

Așadar, 5 goluri în cele trei dueluri din fazele eliminatorii pentru „Roby”, toate decisive, iar datorită lui, italienii erau în finala Campionatului Mondial, pregătiți să scrie istorie.

De cealaltă parte, Brazilia a deschis ușa turneului din SUA cu o misiune clară, aceea de a pune capăt unei secete de 24 de ani. Ultimul titlu fusese cucerit în 1970, chiar împotriva Italiei, dar de atunci, „Seleção” trăise mai mult din amintiri decât din trofee.

Carlos Alberto Parreira, selecționerul „Carioca” la Mondialul din '94, nu era omul spectacolului, ci al echilibrului. Acesta a construit o echipă pragmatică, bine așezată în teren, în care fantezia specifică fotbalului brazilian a fost dozată cu grijă. Eficiența devenise cuvântul de ordine.

Celebrul tandem din atac, Romário–Bebeto, reprezenta sufletul echipei. Doi fotbaliști rapizi, tehnici, imprevizibili, capabili să destabilizeze orice apărare prin calitățile lor. Împreună, formau un duo letal, care a marcat în toate fazele competiției.

Mijlocul terenului era dirijat de Carlos Dunga, căpitanul cerebral, omul care dicta ritmul jocului și tempera orice urmă de exces. Cine era în poartă? Legendarul Cláudio Taffarel.

Cu o formație alcătuită în jurul acestui schelet, Brazilia a defilat, având un parcurs aproape perfect până în ultimul act.

„Seleção” a început turneul cu o victorie fără emoții în fața Rusiei, scor 2-0, urmată de un 3-0 categoric contra Camerunului, partidă în care Romário și Bebeto au strălucit cu adevărat. A urmat remiza cu Suedia, 1-1, un meci care a demonstrat faptul că brazilienii nu erau invincibili și care i-a readus cu picioarele pe pământ pe băieții lui Parreira.

În „optimi”, a venit duelul cu SUA, pe 4 iulie, chiar de Ziua Independenței. A fost un meci tensionat, dar sudamericanii s-au impus până la urmă, 1-0, Bebeto fiind omul decisiv.

A urmat apoi „thriller”-ul cu Olanda din „sferturi”, încheiat 3-2 în favoarea „Seleção”, poate cel mai spectaculos meci al competiției. Atât Romario, cât și Bebeto au marcat atunci pentru Brazilia. Ba mai mult, partida respectivă a consemnat celebra sărbătoare a lui Bebeto - „Rocking the baby” - care a devenit una dintre imaginile memorabile ale turneului. Această celebrare fusese dedicată soției fotbalistului, care tocmai născuse cel de-al treilea copil.

Semifinala cu Suedia a fost decisă de Romário, care a izbutit golul victoriei în minutul 80, cu o lovitură de cap. A fost un meci în care Taffarel a avut două intervenții cruciale, iar Dunga a fost impecabil la mijlocul terenului.

Astfel, Brazilia ajungea în finală fără să fi pierdut vreun meci, cu un joc matur, echilibrat și cu un nucleu de jucători care știau exact ce au de făcut.

Nu era Brazilia lui Pelé, Zico sau Sócrates, ci o Brazilie mult mai educată. O formație care încă dansa, dar care era mult mai preocupată să câștige decât să încânte. O generație care, la Pasadena, avea șansa să readucă supremația selecționatei „Carioca”.

Pasadena '94: Sărbătoarea sudamericană și prăbușirea unui destin

17 iulie 1994. Stadionul Rose Bowl, Pasadena. 94.194 de suflete fremătau sub soarele californian, într-o căldură sufocantă de peste 38 de grade Celsius. Era ziua cea mare. Italia și Brazilia, două lumi, două istorii, același țel - câștigarea celui de-al patrulea titlu mondial.

În vestiarul Italiei, tensiunea putea fi tăiată cu cuțitul. Franco Baresi, revenit miraculos după o accidentare la menisc suferită în faza grupelor, își strângea genunchiul în bandaje. I se recomandase să nu joace, dar căpitan fiind, nu putea să lipsească într-un asemenea meci.

Într-o situație similară era și Roberto Baggio - cu coapsa în piuneze după ruptura musculară din semifinala cu Bulgaria. Totuși, în cazul său, nimeni nu a îndrăznit să-i sugereze repausul. Era omul care adusese Italia până în ultimul act și, mai mai mult decât atât, era față în față cu cel mai mare vis din copilărie. Cu promisiunea făcută tatălui său în 1970, și anume că, într-o zi, va aduce Cupa Mondială acasă.

De cealaltă parte, vestiarul Braziliei vibra de încredere. Carlos Alberto Parreira le cerea elevilor săi luciditate, nu spectacol. Dunga reprezenta ecoul vocii selecționerului din teren, iar Romário și Bebeto puneau la punct ultimele idei tactice prin care să destabilizeze defensiva de fier a italienilor.

În tribune, atmosfera era de-a dreptul electrizantă. Fanii italieni fluturau tricolorul cu o speranță nemărginită în suflet, iar suporterii „Seleção” cântau și dansau, având încredere deplină în favoriții lor.

Totul era pregătit pentru un spectacol fotbalistic la cele mai înalte cote, iar la ora locală 12:30, arbitrul maghiar Sándor Puhl fluieră începutul partidei, moment în care publicul prezent pe stadion explodează.

Meciul începe cu prudență. Italia joacă organizat, cu linia defensivă condusă de Baresi și Maldini. Brazilia controlează mijlocul, cu Dunga și Mauro Silva recuperând fiecare balon, dar ocaziile sunt rare.

+4 FOTO

În minutul 21, Jorginho se accidentează, iar Cafu intră în locul său. Sudamericanii câștigă puțin în viteză, dar meciul rămâne închis.

În minutul 34, vine rândul Italiei să piardă un om important. Mussi iese accidentat, iar Apolloni îi ia locul. Ritmul trupei lui Sacchi scade, iar la pauză scorul arăta 0-0.

În vestiarul Italiei, selecționerul era agitat. Baggio, deși vizibil afectat din punct de vedere fizic, refuza să părăsească terenul. „Pot continua”, le-a transmis acesta colegilor săi. Nimeni nu l-a contrazis.

Repriza secundă a venit la pachet cu un joc îmbunătățit de ambele părți, dar tabela a rămas intactă. Romário a ratat o ocazie importantă de a deschide scorul în minutul 75, atunci când Pagliuca a respins în bară șutul acestuia. Italia a răspuns prin Massaro, dar similar omologului său, Taffarel a fost la post.

Baggio a reprezentat doar o umbră a jucătorului din precedentele trei partide. Din cauza problemelor musculare nu mai avea explozie, dar a rămas pe teren, pentru că în orice moment „Squadra Azzurra” putea avea nevoie de el.

Disputa a intrat în prelungiri. Căldura devenise insuportabilă, iar durerile lui „Il Codino Divino” se accentuau cu fiecare pas, fiecare demarcare, fiecare tentativă de sprint.

În a doua repriză suplimentară, „Seleção” ratează o șansă uriașă. Romário este servit perfect în careu de către Cafu, dar trimite pe lângă poarta lui Pagliuca dintr-o poziție ideală. Italia rezistă, Brazilia continuă să preseze, dar, până la urmă, nimeni nu înscrie.

Minutul 120. Fluier final. Scorul tot 0-0. Așadar, marea câștigătoare urma să fie stabilită la lovituri de departajare, lucru care a reprezentat un eveniment istoric. Era prima finală de Campionat Mondial cu un astfel de deznodământ.

Stadionul era încremenit. Cele aproape 100.000 de suflete prezente la Pasadena abia mai scoteau vreun sunet. Pe margine, selecționerii stăteau cu brațele încrucișate și cu privirile țintite spre gazonul care urma să decidă destinul celor două țări. În tribune, steagurile erau fluturate timid, suporterii simțind din plin greutatea momentului. Era liniștea dinaintea furtunii.

Jucătorii se adună la centrul terenului. Unii se roagă, alții privesc în gol. Portarii primesc ultimele indicații de la arbitrul maghiar, după care acesta fluieră. Începe „loteria” penalty-urilor.

Primul executant – Franco Baresi. Căpitanul „Squadrei Azzurra” pășește spre punctul cu var, calm în aparență, dar vizibil tensionat. Își ia elan, șutează, însă mingea zboară peste poartă, iar Italia începe cu o ratare.

Totuși, brazilienii nu profită. Márcio Santos este ghicit de Pagliuca, iar scorul rămâne 0-0. Albertini îi aduce pe italieni în avantaj, însă Romário, mic de statură, dar uriaș în fața mingii, restabilește egalitatea cu o execuție riscantă, balonul atingând bară înainte de a intra în poartă. 1-1.

Evani își menține calmul și înscrie. Același lucru este valabil și pentru Branco. 2-2. Vine rândul lui Massaro, care cedează în fața emoțiilor și trimite slab, iar Taffarel apără. Dunga, căpitanul Braziliei, pășește hotărât, șutează în forță și marchează. 3-2 pentru „Seleção”.

Urmează Roberto Baggio. Ultimul executant pentru „Squadra Azzurra” (din prima serie de cinci). Dacă ratează, Brazilia e campioană. Dacă înscrie, Italia mai are o șansă. „Il Divin Codino” se îndreaptă către punctul cu var. În spate, trofeul strălucește. În față, Taffarel îl așteaptă. Baggio își ia elan, șutează și, la fel ca în cazul lui Baresi, balonul zboară peste transversală.

+3 FOTO

Brazilia e campioană mondială. Jucătorii formației „Carioca” se prăbușesc pe gazon, se îmbrățișează, plâng de fericire, Dunga ridică trofeul și începe samba.

De cealaltă parte, durerea a atins cote maxime. Baggio a rămas singur, cu capul plecat, mâinile pe șolduri și o tristețe în suflet imposibil de descris. Visul său a fost spulberat. Fusese omul care adusese Italia până în finală. Reprezentase speranța, geniul, salvatorul. Dar în acel moment, totul s-a prăbușit.

Ecoul finalei de la Pasadena - Povara unui geniu și rana care nu s-a închis nici până în ziua de astăzi

Odată încheiat turneul din SUA, Roberto Baggio nu reprezenta doar jucătorul care ratase penalty-ul decisiv, ci și simbolul unei dureri naționale. Deși nu fusese singurul care a greșit la punctul cu var, imaginea lui „Il Codino Divino” cu privirea în pământ după ratarea execuției a devenit emblematică în lumea fotbalului.

La revenirea în țară, Baggio a fost întâmpinat cu respect, dar și cu o liniște apăsătoare. Nu a fost huiduit, nu a fost acuzat, dar privirile suporterilor spuneau totul. Într-un interviu acordat mulți ani mai târziu, „Roby” avea să recunoască că acel episod l-a traumatizat, iar rănile sale nu au fost închise nici până în ziua de astăzi.

Am simțit că lumea s-a prăbușit peste mine. Dacă aș fi avut un cuțit, m-aș fi înjunghiat. Nu am dormit nopți întregi. Nu am putut să uit.

Visam la acel moment încă de când eram copil. După finala din '70, tatăl meu a suferit enorm, iar eu i-am promis că, într-o bună zi, mă voi întoarce acasă cu trofeul Cupei Mondiale. Am avut o șansă imensă în '94, chiar împotriva Braziliei, echipa care ne bătuse și atunci (n.r - în 1970). Era momentul perfect, dar nu mi-am imaginat niciodată că se va încheia așa

- Roberto Baggio, despre „Tragedia de la Pasadena”

În ciuda acelei traume însă, Baggio nu s-a oprit. A continuat să creeze, să marcheze și să inspire. A trecut pe la AC Milan, Bologna, Inter și Brescia, lăsând urme de magie în fiecare stadion căruia i-a călcat gazonul. A fost convocat și la turneul final din 1998, unde a înscris din nou – devenind astfel singurul fotbalist italian care a izbutit să puncteze la trei ediții consecutive de Campionat Mondial ('90, '94, '98). Totuși, durerea din ’94 a rămas. Niciun trofeu și nicio altă reușită, fie ea individuală sau colectivă, nu a putut șterge acel moment.

După episodul SUA '94, Brazilia a continuat să strălucească pentru o bună perioadă de timp. De atunci și până în prezent, „Seleção” a câștigat de cinci ori Copa America, iar în 2002, cu Ronaldo, Rivaldo și Ronaldinho, a cucerit cel de-al cincilea titlu mondial, devenind astfel cea mai titrată națiune din istorie.

De asemenea, gruparea „Carioca” a mai disputat o finală de Campionat Mondial, în 1998, pierdută însă în fața Franței. În plus, chiar dacă în ultimii ani nu au mai existat triumfuri notabile, brazilienii au fost mereu prezenți în fazele superioare ale competițiilor majore.

Italia, în schimb, a pășit de două ori pe prima treaptă a podiumului în cadrul competițiilor internaționale. În 2006, „Squadra Azzurra” a cucerit titlul mondial în Germania, cu o generație condusă de Cannavaro, Buffon și Totti, iar în 2021, a triumfat la EURO, ambele trofee venind în urma loviturilor de departajare. Dar între aceste performanțe remarcabile, au existat și eșecuri dureroase – eliminări premature, absențe de la turnee finale și crize de identitate.

Pentru Baggio însă, Pasadena nu a fost o victorie pierdută, ci o promisiune frântă. O povară care l-a urmărit toată viața, dar pe care a dus-o cu demnitate. Și, poate tocmai de aceea, în ciuda acelui penalty ratat, Roberto Baggio rămâne, pentru multă lume, cel mai iubit fotbalist italian din toate timpurile. Nu doar datorită performanțelor sale din teren, ci și pentru umanitatea lui, pentru lacrimile sale și, nu în ultimul rând, pentru sinceritatea de care a dat dovadă.