Health Talks, episodul 52 Tainele skandenbergului, povestite de un campion național: „Filmele cu Rocky m-au învățat să dau tot ce am ca să devin mai bun”

- Andrei, cum ai ajuns să practici skandenberg? A fost o întâmplare sau te-a atras cineva spre sportul acesta?
- Cred că povestea mea cu skandenbergul e cumva cunoscută de toată lumea. În sensul că știm cu toții cum e: când ești în școala generală sau în liceu, ai pasiunea asta să-ți compari forțele cu altcineva. Și așa am început și eu. Eu am avut o bază în spate, adică am practicat tenis, rugby, fotbal, atletism și înot. Și știu că atunci când s-a deschis prima sală de skandenberg din București, am văzut anunțul pe Facebook, am dat telefon și așa am intrat în legătură directă cu sportul ăsta.

- Când s-a întâmplat acest lucru?
- Sfârșit de 2009, început de 2010, undeva în zona aia.

- Ce te-a făcut să rămâi în acest sport? Poate comunitatea în care ai intrat sau dorința de a deveni cel mai bun?
- Mi-a plăcut foarte mult sportul în sine. Sportul ăsta era atipic. În sensul că ai nevoie de oase foarte tari, de o musculatură dezvoltată, iar la momentul respectiv nici musculatura, nici structura osoasă nu erau cum ar fi trebuit să fie. Așa că mi-a luat foarte mult timp să avansez. Adică, dacă alții ajungeau la nivelul meu într-un an, eu am ajuns în trei ani de antrenamente, cam de patru ori pe săptămână.

Andrei Stamate: „A trebuit să muncesc dublu”

- Adică genele nu te-au ajutat foarte mult pentru acest sport și a trebuit să muncești mai mult.
- Da, comparativ cu alți oponenți, a trebuit să muncesc dublu, n-aș exagera dacă spun asta. Am o statură destul de înaltă, iar ăsta e un sport unde te ajută să ai o înălțime mai redusă, pentru că atunci când ai un unghi mai scurt poți fi mai ofensiv și ai mai multă forță, să zic așa. Când ești mai înalt, ajungi mai des în poziție defensivă. Eu am fost întotdeauna un sportiv defensiv. În majoritatea meciurilor plecam al doilea — dacă mulți începeau de aici, eu începeam de aici. Doar că aveam o rezistență foarte mare, și asta m-a ajutat. Dacă venea cineva mult mai puternic, n-aveam nicio șansă să mă lupt de la egal la egal pe centru, dar în poziția defensivă, unde el ajungea și mai avea un centimetru-două, acolo era punctul meu forte. Blocam și stăteam acolo un minut, 40 de secunde, până obosea el. În momentul în care el obosea, atunci începeam și eu să trag.

Health Talks

A slăbit 40 de kilograme și a ajuns pe podium la bodybuilding natural: „Totul a început pe plajă!”

- Aceasta a fost calitatea ta principală, rezistența?
- Da, rezistența. Și n-aș exagera dacă aș spune că am fost al doilea sau al treilea din țară la nivel de anduranță. Puteam să duc foarte, foarte multe meciuri.

- Te-a ajutat faptul că ai practicat alte sporturi înainte? De exemplu, înotul... Te-a ajutat să-ți dezvolți masa musculară, să ai o bază pe care să construiești?
- Da, da, da. Mi-au oferit o bază, atât fizică, cât și psihică. Aici se face diferența între un sport mic și un sport mare. Când faci un sport mare, cum ar fi rugby-ul sau tenisul, capeți niște deprinderi, niște calități: știi să accepți când pierzi, să înveți din greșeli, să fii smerit. Pe când în skandenberg, de exemplu, mulți oameni au început direct cu el, fără aceste deprinderi. E un sport al orgoliului. Când cineva pierde, rar îl vezi să fie prietenos sau să accepte ușor înfrângerea.

Andrei Stamate: „La început, eram printre cei mai slabi”

- Da, țin minte în liceu și în facultate, când mai făceam și noi tot felul de concursuri. Exact așa se întâmpla — cine pierdea, nu știa să piardă. O lua personal. Era egoul acela masculin, că ai pierdut și nu recunoști că ai fost învins. Tot găseai scuze, știi?
- Exact. Fix asta e mentalitatea pe care am întâlnit-o de foarte multe ori. Eu, de exemplu, de fiecare dată când am pierdut, aș minți dacă aș spune că nu m-am simțit prost. Dar am știut să zic: „Ok, am pierdut, ce am de făcut mai departe?”. Am pierdut din greșeli — fie psihice, fie de forță — și am încercat să văd unde am greșit și să îmbunătățesc lucrurile.

+10 FOTO

- De cele mai multe ori învățăm atunci când pierdem sau greșim. Pentru că dacă conștientizăm de ce am pierdut, ăla e un început bun pentru a învăța ceva. În momentul în care câștigi, s-ar putea să te lași pe ureche și să zici „am făcut totul bine, nu mai am nevoie de nimic”.
- Am trecut și prin faza aia. Aș minți să spun că nu. Cred că toată lumea, la un moment dat, ajunge acolo — când te crezi cel mai bun și pierzi din neatenție sau din lipsă de concentrare. Și poți să-ți pierzi motivația și disciplina în momentul ăla. Pentru că te duci încrezător, ești dat ca și câștigător și... surpriză.

- Ți-ai imaginat la început că o să devii campion național?
- Nu. Având în vedere cum am început, nu m-aș fi gândit atât de departe. Pentru că, așa cum am zis, depinde foarte mult de genetică, ca în orice alt sport. Când am intrat prima dată în sala respectivă, din toată mulțimea aia de oameni, eram printre cei mai slabi. Țin minte că era acolo un domn la vreo 70 de ani și un băiat la vreo 50 și ceva de kilograme, și abia puteam să mă lupt cu ei. Le era teamă să tragă cu mine, să nu mi se rupă brațul, să nu mă accidentez. Pe de altă parte, acum am oameni care vin la antrenamente și, după un an sau chiar de la primul antrenament, se vede că au un bagaj genetic sau sportiv incredibil. Ei nu au nevoie de 2-3 ani să ajungă la un nivel bun — încep deja de acolo.

Andrei Stamate: „M-a inspirat foarte mult prin povestea din filmele Rocky”

- Te-a inspirat sau te-a susținut cineva în drumul ăsta al tău, mai ales că nu aveai acest bagaj genetic și nici siguranța că vei ajunge campion național?
- Da, pot să spun că da. Doar că persoanele din care am găsit inspirație au fost mai mult din mediul TV. Aș minți dacă aș spune că nu — Stallone a fost un model pentru mine. M-a inspirat foarte mult prin povestea din filmele „Rocky”. M-am regăsit în filmele alea, pentru că și el era cumva un outsider la început. Era un om obișnuit, inexistent în ochii lumii. M-am regăsit mult în povestea lui și mi-a dat puterea să merg mai departe, să găsesc motivația atunci când nu mai aveam energie. De multe ori, filmele alea m-au ajutat să merg înainte. Am avut, ca orice om, momente dificile, căderi nervoase, lipsă de echilibru, de energie. Dar povestea aia era mereu acolo, o aveam în minte. Făceam comparații între povestea mea și a lui, și astfel găseam mereu puterea să continui.

- Pentru că și el trecea de multe ori exact prin aceste episoade — când era jos și reușea, la un moment dat, să se ridice.
- Exact, prin forțele proprii. Și asta mi-a dat mereu un impuls — „hai, de fiecare dată trebuie să fii mai puternic, să tragi de tine, să faci tot ce ține de tine ca să devii mai bun”. Da. Că asta e viața, o luptă. O luptă permanentă, în care cine e mai puternic își știe greșelile din urmă.

Andrei Stamate: „Țin minte și acum primul meci. N-am avut absolut nicio șansă”

- Mai ții minte primul meci într-o competiție oficială și cum l-ai trăit?
- Da, da, da. Le știu chiar pe amândouă, pentru că în skandenberg e sistem cu dublă eliminare — ca să fii descalificat, trebuie să pierzi două meciuri. Iar atunci când am participat prima dată, am pierdut fix două meciuri și n-am cum să le uit. Au fost două meciuri... ca și cum ai lua niște profesioniști și ai pune în fața lor un copil. Da. Cam ăsta a fost nivelul meu. Și aveam deja doi ani de când mă antrenam când am participat la primul campionat național. N-am avut absolut nicio șansă. Un meci l-am pierdut cu Daniel Barbu — este multiplu campion național, cu care m-am intersectat de foarte multe ori, dar numai pe mâna stângă, pentru că mâna stângă era mâna mea, iar dreapta era mâna lui. Pe stânga câștigam eu, pe dreapta câștiga el. Dar atunci, când ne-am cunoscut prima dată, nu...

- N-ai avut nicio șansă.
- Niciun fel de șansă.

- Ce te-a făcut atunci să nu renunți? Ce te-a făcut să mergi mai departe?
- Mi-a plăcut foarte mult sportul ăsta în sine. Mi-a plăcut să mă antrenez. Mi-a plăcut senzația pe care ți-o dă antrenamentul. Dar nu mi-a plăcut niciodată senzația de la masă, când îi strângeam mâna adversarului. Sunt oameni care, genetic, au palma foarte mare. Și când simți o palmă cu degete lungi, te strânge și parcă îți taie orice șansă. Atunci mi-am spus: „Trebuie să mă antrenez și mai mult, și mai mult, ca să nu mă mai simt așa niciodată.”

Andrei Stamate: „Mă axez mult pe repetări multe și greutăți mari”

- Cum arată o zi normală de antrenament pentru tine?
- La mine e mai atipic. Majoritatea sportivilor din skandenberg se antrenează foarte tehnic. Ca în orice alt sport, ai anumite tehnici. Aici sunt trei: ai „hook”, care implică foarte mult bicepsul și spatele; ai „push”, unde apeși cu tricepsul; și ai „toproll”. „Toproll”-ul e cel mai des folosit, pentru că implică mai mulți mușchi, dar nu trebuie să fii neapărat foarte puternic. Trebuie să iei închietura adversarului — și, odată ce ai luat-o, i-ai anulat cam 30-40% din forță. E mult mai ușor să câștigi. Ei se axează foarte mult pe antrenamente tehnice, cu greutăți medii și execuție curată. Eu, în schimb, mă axez mult pe repetări multe și greutăți mari. Asta e și „nebunia” mea.

- Ce mușchi îți antrenezi mai mult?
- Mie îmi place să trag foarte mult pe biceps. Dacă am un atu, cred că bicepsul e acela. Stăteam și 3-4 ore în sală și antrenam bicepsul și spatele. De acolo a început și partea asta cu anduranța. Când faci 5-6-7 exerciții de biceps într-o zi, e mult. Și, bineînțeles, cel mai important — masa de skandenberg. Antrenamentul la masă e, din punctul meu de vedere, cel mai important, pentru că acolo, dacă știi să te antrenezi, îți lucrezi fiecare mușchi în parte, într-un mod controlat.

- Adică?
- Poți antrena „toproll”-ul sau „hook”-ul la scripete, cu gantere și așa mai departe, doar că e o diferență. De exemplu, dacă faci flexii, te gândești că lucrezi bicepsul. Dar am întâlnit foarte mulți oameni care ridică 60-70 de kilograme, iar eu, în momentele de „pauză”, ridicam 30. Jumătate din cât ridicau ei. Și totuși, când ne întâlneam la masă, nu se simțea diferența. Am avut și eu o perioadă când făceam cu 50-60 de kilograme, biceps, pe o singură mână. Dar când mă puneam la masa de skandenberg, ai fi zis că se vede forța... și totuși nu. Plecam mereu defensiv. Și mi-am dat seama că antrenamentul de masă e cel mai important — acolo antrenezi cel mai bine pârghiile.

- Poate pentru că poziția aia nu ai cum s-o reproduci la un aparat, nu?
- Exact. Oricât te-ai chinui, nu e aceeași senzație. Niciodată nu e la fel.

Andrei Stamate: „Forța contează 70%”

- Ce părți ale corpului mai antrenezi? În afară de brațe.
- Dacă ne gândim la braț, avem antebrațul — unul dintre cele mai importante segmente. Avem bicepsul, tricepsul, umărul, spatele. Dar sunt și sportivi care folosesc foarte mult pieptul. Personal, n-am simțit niciodată că pieptul mă ajută într-o competiție, dar sunt mulți care, spre exemplu, se antrenează și simt febră musculară acolo, ceea ce înseamnă că îl implică și pe el. Cam astea sunt grupele principale. N-aș include picioarele sau abdomenul, pentru că e un sport al părții superioare a corpului.

- Spuneai de forță și de tehnică. Cât la sută contează forța și cât tehnica, din punctul tău de vedere?
- Aș zice că raportul corect e undeva la 70%-30% — 70% fiind forța. Cel puțin la mine. Hai să zic 65%-35% în cel mai optimist caz.

- Degeaba ai o tehnică foarte bună, dacă nu ai și forța, nu?
- Exact. De multe ori te întâlnești cu cineva și crezi că ai tehnică, dar îți garantez că, oricâtă tehnică ai învăța — chiar dacă o visezi noaptea — nu ai cum s-o pui în aplicare dacă nu ai forță. E un sport rigid, în care ori ai forță, ori te apuci de altceva. Îți dau un exemplu: când spui că iei închietura cuiva, că folosești tehnica de „toproll” și îi duci închietura peste, te gândești că ai câștigat. Dar nu e așa. Poți să stai cu ea acolo, să te lași cu „push”-ul, adică să folosești tricepsul, să te lași cu greutatea corpului și să-i duci mâna complet.

Andrei Stamate: „Devin foarte agresiv în preajma meciului”

- Cum îți menții motivația și disciplina de-a lungul timpului? Ai momente în care îți vine să renunți?
- Am avut, da. Am avut și momente în care am renunțat, am făcut pauze. La un moment dat, îți spun sincer, fiind un sport de nișă, nu câștigi mare lucru din el. E ca în bodybuilding: investești, investești, investești, și la un moment dat te gândești că trebuie să mai faci și altceva, pentru că nu îți câștigi traiul dintr-un sport de nișă. Dar, cum am spus, îmi place foarte mult, și găsesc întotdeauna motivația de a deveni mai bun. Pentru că, indiferent cât de sus ajungi, te blochezi undeva — și atunci trebuie să găsești din nou forța să mergi mai departe.

- Ai vreo rutină anume înainte de meci? Ai vreun ritual? Asculți muzică? Cum te concentrezi?
- De obicei, da — ascult muzică înainte de fiecare meci. Mă ajută să intru în starea potrivită. În general, sunt o persoană liniștită, dar în momentul în care urmează un meci, mă transform complet. Devin foarte agresiv, simt nevoia să lovesc masa, să urlu, efectiv ca un animal — fără exagerare. Când ascult muzică, pot cădea în două extreme: fie mă motivează perfect și intru foarte concentrat la masă, fie mă las dus de val, adrenalina urcă puternic și pot pierde controlul. De multe ori, asta duce la pierderea concentrării și chiar a meciului, dacă nu reușești să fii atent la start.

- Mi se pare interesant ce ai spus despre transformarea asta. Cum crezi că e mai bine — să folosești agresivitatea în meci sau să păstrezi echilibrul și rațiunea, o abordare mai tehnică?
- E un mix între cele două. Trebuie să fii lucid, concentrat, dar și agresiv. Dacă intri cu o atitudine pasivă — „merge și așa”, „poate data viitoare” — adversarul te simte imediat și pierzi. Trebuie să fii atent la priza lui, să-i observi brațul, poziția, să intuiești cum va pleca și să lovești în punctul lui slab. Acolo intervine agresivitatea — acel moment în care simți că e totul sau nimic.

- Deci ideal e să începi calm, să analizezi, iar apoi să folosești agresivitatea în momentul decisiv?
- Exact. Doar că e mult mai ușor de spus decât de făcut. Un meci se poate termina într-o secundă. Poți pierde imediat, fără să apuci să reacționezi. Am avut meciuri în care am pierdut din greșeli tehnice, doar pentru că m-am pierdut în timpul confruntării. De aceea, echilibrul mental e esențial la masă.

Andrei Stamate: „Dacă nu te odihnești, e foarte greu”

- Ne-ai povestit cum te pregătești fizic. Dar mental cum te pregătești? Ai exerciții specifice pentru psihic?
- Da. În primul rând, încerc să-mi studiez adversarii: cine vine, ce tehnică folosește, care îi sunt punctele slabe. Mă duc la competiție cu „temele făcute”. Apoi, încerc să mă motivez cât mai mult. Îmi adun toate neajunsurile, toate frustrările, și le transform în motivație și energie. Le canalizez spre un singur scop — să dau tot ce am mai bun.

- Deci aduni informații, îți faci un plan și încerci să fii pregătit pentru orice situație.
- Exact. Încerc să anticipez toate punctele posibile din meci, dar și problemele din afara lui — cum ar fi lipsa somnului. Mi se întâmplă des, înaintea unei competiții, să nu pot dormi. Iar dacă nu te odihnești, e foarte greu: pierzi forța, reacția și concentrarea.

- Îți amintești cea mai dură înfrângere și ce ai învățat din ea?
- Da, n-o voi uita niciodată. A fost în 2013, când am ieșit vicecampion național. Pierdusem în fața unui vicecampion mondial — era mai puternic pe dreapta, dar și stânga lui era foarte bună. Am încercat să-mi impun tehnica mea, bazată pe forță, în loc să-l atac pe închizătoare. Greșeală mare. În plus, între penultimul meci și finală am avut o pauză de 3-4 ore. Eram prea motivat, consumasem pre-workout, eram plin de adrenalină și nu știam să mă liniștesc. Până a venit finala, îmi consumasem toată energia și concentrarea. Când m-am așezat la masă, efectiv nu mai știam cum să stau. Am pierdut din lipsă de claritate — o greșeală de experiență, dar o lecție foarte valoroasă.

Andrei Stamate: „Am avut două meciuri fantastice”

- Și cum e să câștigi?
- E un sentiment plăcut, dar depinde de meci. Dacă câștigi într-o secundă, satisfacția e mică. Dar când ai un meci lung, intens, în care pornești de jos și revii — e incredibil. Îmi amintesc două meciuri de genul ăsta.

- Cum au fost?
- Adversarii au plecat foarte puternic, m-au dus aproape de înfrângere, dar am rezistat. Am simțit cum obosesc și, când am văzut momentul potrivit, am tras încet, folosindu-mi spatele și apoi tricepsul — singurul mușchi care mai era odihnit. Am reușit să câștig și în ambele cazuri am folosit toate cele trei tehnici într-un singur meci. Asta se întâmplă rar — doar în duelurile foarte echilibrate, unde îți trebuie forță din toate direcțiile.

- Ca o comparație, e ca la fotbal: adversarul conduce cu 3-0 în minutul 75 și tu întorci meciul pe final.
- Exact. Fix așa. Ca finala Liverpool–AC Milan din 2005. Te duci până la capăt, cu tot ce ai.

Andrei Stamate: „Comunitatea de skandenberg din România e divizată”

- Ți se mai întâmplă să te intimideze un adversar doar prin prezență fizică?
- Da, se întâmplă. Și mă întorc la ce spuneam la început — când te așezi la masă și adversarul are o palmă uriașă, cu o priză de fier, simți instant că e ceva diferit.

- Și mai simți asta chiar și acum, după atâta experiență?
- Da, pentru că sunt adversari cu o conformație specială. Orice aș încerca, nu găsesc soluția. M-am antrenat cu un băiat din Moldova — mereu același rezultat. E un mix de forță, agresivitate și stil incompatibil. Pur și simplu, n-am găsit nici până azi o soluție împotriva lui.

- Așa cum spuneai și tu, skandenbergul e un sport de nișă. Poți să ne povestești cum arată comunitatea românească de skandenberg? Câți membri sunt, cât de uniți sunteți?
- Din păcate, când spui că e un sport de nișă, te gândești că sunt foarte puțini sportivi și că există unitate. Doar că, din păcate, nu e cazul. Sunt undeva la 600-700 de sportivi și, pe lângă asta, există și două federații de skandenberg. Te gândești: „Bine, e un sport mic, de care n-a auzit nimeni, dar mai e și fragmentat?”. Da, e fragmentat. Avem IFA și UAF, și întotdeauna există o incompatibilitate între ele. Una e recunoscută de Ministerul Sporturilor, alta nu e. Cea care nu e recunoscută, din punctul meu de vedere, pune mai mult accent pe calitatea competiției, pe calitatea organizării evenimentului. Cealaltă, care are fonduri, pune mai mult accent pe conservare, pe a-și face acolo un fel de clientelă.

- Pe cantitate, mai degrabă decât...
- ... pe calitate, exact. Și cumva sunt foarte divizați. Adică, dacă mă duc la IFA și le zic ceva de UAF, spun că sunt corupți. Dacă mă duc în partea cealaltă, nu spun neapărat că sunt corupți, dar zic că sunt ascunși, că nivelul e slab. Din punctul meu de vedere, eu încerc să stau cât se poate de neutru, pentru că mi-am dat seama că, fiind un sport atât de mic, oricât ai încerca, nu găsești consens. Din păcate, avem mentalitatea asta de a fi foarte egocentrici în gândire. Dacă noi considerăm că ceva e bine sau rău, indiferent de argumentele altcuiva, nu vedem lucrurile altfel. Așa că am decis să fiu neutru. Am prieteni și într-o parte, și în cealaltă. Cam asta e comunitatea din skandenberg: mică și divizată.

Andrei Stamate: „Școala americană vs școala sovietică”

- Cum e nivelul în România față de alte țări? Ce țări sunt puternice în acest sport?
- Aici, primele două țări, din punctul meu de vedere, sunt Rusia și SUA. Astea sunt țările cu cei mai puternici sportivi. După vin Ucraina, Kazahstan și mai multe țări micuțe din Asia, de care poate n-ai auzit, dar ai fi surprins cât de puternici sunt sportivii de acolo.

- Deci, mai degrabă tot o luptă între școala sovietică și școala americană.
- Da, ceva de genul. Și, încet-încet, partea estică are câștig de cauză, pentru că acolo se pune foarte mult accentul pe forță brută. E și mult doping la mijloc — foarte, foarte mult. Per total, partea de est câștigă, deși în momentul de față cei mai buni doi sportivi din lume sunt Devon Larratt, canadian, și Levan Saginashvili, georgian. Georgianul e mai bun, dar canadianul, Devon Larratt, a început să se ducă și pe zona de show — să facă spectacol. Adică unul e axat doar pe performanță, celălalt încearcă să le îmbine. Și când încerci să le îmbini, nu mai ești...

- ...focusat doar pe meci.
- Exact. Te gândești că trebuie să generezi și o anumită audiență. Pentru că, fiind un sport mic, chiar și la nivel global, dacă îl compari cu sporturile mari, trebuie să creezi audiență. Dacă nu generezi audiență, nu îți permiți să organizezi evenimentele respective.

Unul dintre cele mai epice dueluri: Devon Larratt vs Levan Saginashvili

- Care ar fi următorul tău obiectiv cu skandenbergul?
- Organizez niște evenimente numite „Armfest”, care au o latură sportivă și una socială. Prin acest eveniment îmi propun, în primul rând, să măresc comunitatea, să aduc oameni noi — din bodybuilding, din powerlifting, din alte sporturi de forță — și să îi atrag către skandenberg. Vreau să aduc un plus de valoare, pentru că mi-am dat seama că, dacă vreau să organizez un eveniment, e foarte greu: dacă invit sportivi dintr-o federație, ceilalți nu au voie să participe, și invers. E un haos. Așa că am zis: decât să tot văd aceiași jucători iar și iar, mai bine aduc oameni noi.

- Cum e acest proces?
- Unul dintre obiectivele mele e să transform skandenbergul dintr-un sport de nișă într-un sport cunoscut. Îl compar des cu ceea ce s-a întâmplat în kickboxing sau în galele MMA, care au avut un boom mediatic pentru că generează audiență. Personal, consider că acolo e prea multă violență. Așa că, în loc să văd doi oameni care își dau pumni până le curge sânge, prefer să văd doi sportivi la o masă, care se luptă corect, într-un meci spectaculos. Publicul vrea show, vrea tensiune, vrea un meci care să-l țină cu sufletul la gură — nu doar o victorie în o secundă.

- Ai zis că are și o componentă socială. În ce sens?
- Încerc să aduc acolo asociații care salvează animale, care ajută copii din centre de plasament sau oameni nevoiași. Ideea e ca zona sportivă să susțină zona socială — să se creeze un cadru mai larg, cu standuri, sponsori, și să păstrăm intrarea gratuită. Nu urmăresc profitul, ci vreau să trag un semnal de alarmă: trebuie să fim mai atenți la nevoile celor din jur. Trăim într-o epocă în care dacă ai o mașină de 200.000 de euro ești văzut bine, dar dacă ai principii și ești civilizat, nu contează. Vreau să folosesc sportul ca un canal care să readucă valorile reale — respectul, seriozitatea, compasiunea.

Andrei Stamate, despre greșelile pe care le fac începătorii

- Spuneai că vrei să aduci oameni noi în acest sport. Ce i-ai spune unui tânăr de 15-16 ani care vrea să se apuce de skandenberg, dar nu știe de unde să înceapă?
- I-aș spune să uite tot ce a văzut până acum. Pentru că, din păcate, imaginea pe care am văzut-o la TV nu e una corectă. Au fost mulți oameni care au venit din zone nu tocmai plăcute și au lăsat o imagine amară. Când oamenii aud de skandenberg, se gândesc la doi care se iau la bătaie și își rup oasele. Dar nu e așa. E un sport ca oricare altul — dacă te antrenezi cu îndrumare corectă și nu lași ego-ul să te conducă, poți progresa frumos. Important e să înveți că te duci la antrenament ca să înveți, nu ca să câștigi.

- Adică să construiască totul pe niște principii mult mai sănătoase.
- Exact, exact, ăsta e cel mai bun sfat pe care aș putea să-l dau. Eu am o mică comunitate pe care am strâns-o la o sală. Am două mese de skandenberg, organizez antrenamente și le fac miercurea, undeva pe la ora șapte. Te gândești, bă, ora șapte, ora șase — e multă lume atunci. Te aștepți să vină cineva să încerce... dar nu vin. Nu vin să încerce. Se uită și zic: „Ia uite-l și pe ăsta, ce face acolo, își rupe mâinile!”. Doar că e o mentalitate greșită. Dacă te antrenezi corect, dacă respecți niște tehnici de bază, nu ai cum să te accidentezi. Trebuie doar să fii deschis, să vrei să înveți și să înțelegi că sportul ăsta e altceva față de ce ai văzut la televizor sau pe internet.

- Care sunt cele mai mari greșeli pe care le vezi la începători?
- Nu se încălzesc cum trebuie — asta e principala cauză. Nu au tehnica necesară, dar se duc acolo și lasă ego-ul să-i controleze. Asta ce înseamnă? Înseamnă că nu vor să piardă meciul. Tratează antrenamentul ca pe o luptă și vor neapărat să câștige. Neavând tehnică, neavând o încălzire corespunzătoare, apar accidentările. Astea sunt principalele două cauze.

Andrei Stamate: „Skandenbergul m-a învățat să am răbdare cu oamenii din jur”

- Ce te-a învățat pe tine skandenbergul, dincolo de trofeele câștigate — pe plan uman, personal?
- E cumva greu de spus. Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat în sportul ăsta e să am răbdare cu oamenii din jur. Pentru că, fiind un sport unde orgoliul de multe ori primează, trebuie să ai răbdare. Să explici, să fii echilibrat. Am avut multe momente în care am interacționat cu oameni foarte încăpățânați. Îmi spuneau ceva și erau atât de fixați pe ideea lor, încât oricât le explicam — „Nu e ok, nu e corect, fii atent la ce spui” — nimic. „Nu, nu, nu! Eu am dreptate, tu greșești, punct.”

- Și oricâte argumente valide ai avea, ei nu te ascultă.
- Exact. Se blochează complet. Și cumva, skandenbergul m-a învățat să am răbdare, să ascult omul, să-l înțeleg, să-i aduc argumente. Și dacă văd că nu găsesc nicio cale de comunicare, să fac doi pași în spate și să spun: „Ok, nu suntem pe aceeași lungime de undă. Asta e.”

Andrei Stamate: „Un bărbat adevărat e cel care are principii”

- Ce înseamnă pentru tine puterea adevărată, pentru un bărbat?
- Să aibă niște principii sănătoase. Și aici mă refer în primul rând la a nu fi violent — nici cu animalele, nici cu femeile, nici cu copiii sau cu persoanele mai slabe, vulnerabile. Dacă simți că ești puternic sau că ai nevoie să-ți demonstrezi puterea, fă-o într-un cadru legal. Du-te la box, la kickboxing, la skandenberg - unde simți tu. Dar nu aduce violența în societate. Nu te apuca să lovești oameni. Am interacționat cu mulți din zona asta și mi-am dat seama că un bărbat adevărat e cel care are principii.

- La ce principii te referi?
- Dacă tot vorbim despre asumare — o spun cu riscul să-mi pun multă lume în cap — cred că trebuie să fim asumați în tot ce facem. De exemplu, atunci când faci un copil. În momentul în care devii părinte, ești responsabil de viața cuiva. Din clipa aia, dorințele și trăirile tale trec pe plan secund, iar pe primul plan trebuie să fie nevoile copilului. Cred că cea mai mare realizare posibilă, în secolul ăsta, e să rămâi lângă cineva, să construiești ceva împreună și, indiferent de greutăți, să nu te dai bătut. Să nu uiți că la început te-ai îndrăgostit de persoana respectivă dintr-un motiv, dar după ce apare copilul, ne schimbăm.

- Sau când apare o problemă...
- Da, exact. Suntem obișnuiți să aruncăm tot și să căutăm altceva mai bun. Dar eu cred că trebuie să știm să reparăm lucrurile, nu să le aruncăm. Să nu ne dăm bătuți.

- Așa e, da.
- Deci, astea sunt două dintre principiile mele de bază: să nu fii violent în societate, mai ales cu categoriile vulnerabile, și să-ți asumi faptele — să fii responsabil de acțiunile tale.

- Cum îți place să te relaxezi după o competiție sau după o zi grea la sală?
- Îmi place să mă uit la filme. Îmi plac poveștile inspiraționale, cele de viață, care te pun pe gânduri. Dacă pierd la un concurs, un film bun mă ajută să văd lucrurile din mai multe perspective. Mă mai relaxez mergând în parc, la munte — caut să mă deconectez complet, pentru că sportul te consumă foarte mult. Ai nevoie de o deconectare psihică.

Emisiunea integrală cu Andrei Stamate

- În încheiere, ai putea să descrii skandenbergul în trei cuvinte?
- Aș spune: principii, forță și perseverență. Perseveranță cu „P” mare, pentru că oricine are perseverență câștigă în viață. Aș mai adăuga și unitate. Mi-aș dori ca skandenbergul să devină un sport în care toți oamenii sunt uniți și trag în aceeași direcție, nu divizați. Și aici mă întorc la „Armfest” — asta încerc să fac: să creez unitate, empatie și să aduc plus valoare în societate.