Ghepardul nu e modest: “Vreau CFR - Manchester!”

Argentinianul poreclit Ghepardul spune că a început “printre blocuri, aşa cum se începe şi în România”.

Sebastian Dubarbier a fost adus în iarnă de la Gimnasia la Plata pentru 800.000 de euro, fiind preferat de clujeni înaintea mult mai titratului Jesus Datolo (Boca).

Părea doar un moft printre achiziţii precum Dorsin sau Peralta. Dar Dubarbier a fost singurul cu un impact imediat. Vîrful de 22 de ani a devenit pariul clujenilor pentru Liga Campionilor. Străbunicii au emigrat din Franţa în America de Sud, iar pe el destinul l-a aruncat în România.

TÎrziu la fotbal

– La ce vîrstă te-ai apucat de fotbal?
– În mod organizat, la 17 ani, la juniori, la Gimnasia. La 20, am de­butat în prima ligă. Pînă atunci ju­casem, evident, printre blocuri, de cînd eram foarte mic, ca toţi copiii, prin cartier. Aşa văd că se începe şi în România .

– Şi părinţii tăi au făcut sport de performanţă, nu?
– Da, atleţi amîndoi. Tata a fost de 9 ori campion în Argentina, la 100 şi la 200 de metri. Re­cordul său, de 10,4 secunde la o sută de metri, a rezistat aproape 20 de ani, fiind doborît de curînd. Eu alerg suta în 11 secunde. Mama a prac­ticat săritura în lungime.

ÎntÎlnire argentiniană la Madrid

– Preşedintele Mureşan po­vestea despre un meci în care tu şi Culio aţi făcut schimb de tricouri, în Argentina, mai demult. Cum a fost?
– Da, e adevărat, era un meci Gim­nasia-Racing. La sfîrşit am schim­­­­bat tricourile, eu alegîndu-mă cu cel al lui Culio. Apoi, cînd am ve­nit aici, la Cluj, astă-iarnă, ne-am reîntîlnit pe aeroportul Barajas, în Ma­drid. Am venit împreună în­coa­ce. El nu ştia că eu vin. A fost o în­tîm­plare interesantă, mai ales că eu nu am schimbat multe tri­co­uri şi tocmai cu el să de­vin co­echipier... Ştiam deja că el joa­­că la CFR, dar nu mă aş­tep­tam să ne întîlnim pe ae­roport. Şti­am şi de “Grasul” Fabbiani că e aici...

Secunde/100 m

11 Dubarbier
11,3 Vali Badea
11,5 Florin Bratu
11,8 Semedo

“E ca un vis. M-am apucat de fotbal la 17 ani, în 3 ani deja jucam în prima ligă, apoi, după 2 ani, iată-mă aproape de Ligă”

L-a ajutat prietena să se adapteze

– Cum te-ai decis să vii aici, în România? Pentru că mă gîndesc că, la vîrsta ta, să schimbi tot, prie­teni, ţară, limbă, cultură, nu a fost uşor.
– Păi, eu am plecat de acasă, oricum, la 21 de ani, cînd am plecat de la Gimnasia la Ba­hia Blanca. Bi­ne, mai mer­geam acasă din cînd în cînd, pentru că eram acolo, în Argentina. Adevărul e că mi-a fost greu, la început, aici, dar am avut mare noroc cu prietena mea, Florencia, că mi-a fost alături. A venit aici cu mine, în România.

– De cît timp o cunoşti pe Florencia?
– De 7 ani. Aveam 15 ani cînd am întîlnit-o. Eram prie­ten bun cu verişorul ei şi aşa am cunoscut-o.

– Dacă ar fi să pleci de la CFR, în cîţiva ani, la ce echipa ai prefera să joci? Fabbiani, de exem­plu, spunea că i-ar plăcea la Real Madrid.
– Adevărul e că niciodată nu mi-am pus problema. Pentru mine totul a decurs atît de repede, încît nu m-am obişnuit cu ideea că sînt aici, la un pas de Liga Campionilor cu CFR. Pentru mine fotbalul era doar aşa, un hobby, niciodată nu m-am gîndit că va deveni o pro­fe­sie. Foarte repede s-au derulat toa­te. Dar să zicem că, dacă “Grasul” vrea la Real, eu vreau la Barcelona.

Îi plac Dică şi Ovidiu Petre

– Ai început să cunoşti fotbalul românesc. Îţi place în mod special de vreun jucător din Liga 1, de la celelalte echipe?
– Hmmmm. Îmi place numărul 10 de la Steaua, Dică. Şi ar mai fi, tot de la Steaua, Ovidiu Petre. Aceştia doi, cred.

– Mai e CFR sigură de titlu?
– Da, şansele sînt la fel. Trebuie să abordăm fiecare meci în parte foarte serios şi să strîngem punct cu punct. Să cîştigăm restul meciurilor...

– Dar ştii că la egalitate de puncte, Steaua e campioană, conform rezultatelor directe?
– Da, trebuie să le luăm faţa cu un punctuleţ

S-a îndrăgostit în tricoul lui Hagi

– Ce ştiai, înainte să vii în România, despre fotbalul din a­ceastă ţară?
– Foarte puţin. Sincer, nu prea ştiam mare lucru despre fotbalul european, în general. Am aflat aici, despre echipe, despre cum joacă fiecare... Ştiam puţin, foarte puţin...

– De Hagi nu ştiai nimic? Toţi străinii care vin în România spun că au auzit de Hagi...
– Hagi? Aa, da! Normal că am auzit de Hagi. Acum, că m-ai în­trebat, îmi aduc aminte încă o ches­tie. În ziua în care am cunoscut-o pe prietena mea, purtam tricoul naţio­nalei României, cu numărul 10 şi numele lui Hagi pe spate.

– Serios?
– Da, cu tricoul acela eram îm­brăcat. Nu mai ştiu de unde îl aveam, dar ştiu sigur că eram cu tricoul lui Hagi pe mine. Iată o altă coincidenţă pe care azi o citesc ca pe un semn. Aşa e viaţa, făcută din semne.