EXCLUSIV „Am fost distrusă mental, dar n-am vrut să accept!” » Karateka Maria Coman își spune povestea pentru cititorii GSP: „Am mai venit acasă cu ochiul vânăt, cu mâna ruptă și buza spartă”

Invitată „La feminin”, Maria ne împărtășește povestea vieții sale, pasiunea pentru karate, dar și hobby-urile care o ajută să-și găsească echilibrul. Vorbim despre momentele grele din drumul spre succes, dar și despre bucuria imensă a victoriilor pe podium, care îi dau puterea să meargă mai departe.

„Atât costă o deplasare la un concurs! Fără ajutorul părinților nu aș fi reușit nimic”

- Avem o premieră "La feminin" și discutăm despre karate. Invitata noastră este Maria Coman. Bine ai venit, cum ești?
- Sunt foarte bine, m-am recuperat. Am avut o accidentare acum câteva luni și sunt recuperată, sunt sănătoasă. Am luat o pauză de la antrenamente și acum am început în forță, cu câte două antrenamente pe zi, să mă pregătesc pentru competițiile din sezonul următor.

- De ce karate? Cum a început totul pentru tine?
- Acest sport a fost mai mult o alegere a părinților mei, pentru că prima dată a fost fratele meu, a fost înscris la karate, iar eu îl însoțeam la antrenamente. Atunci când am intrat în sală, antrenorul a spus: "Hai, vino și tu la karate!" și așa, ușor-ușor, am început, ca o joacă. Îmi plăcea foarte mult, iar cu timpul a devenit o pasiune, n-am mai putut să mă dezlipesc de acest sport. Am început să particip la competiții, părinții au văzut că aduc și rezultate foarte bune, am început și competițiile internaționale, unde ușor-ușor și acolo am adus rezultate foarte bune, și cu timpul a devenit o pasiune și un stil de viață.

- Ai mai făcut și alte sporturi?
- Da, am practicat în paralel de la vârsta de șapte ani gimnastică aerobică, dar, din păcate, a trebuit să o opresc în clasa a XII-a, deoarece era club școlar și era maximul de vârstă acolo.

- Cum ai știut că trebuie să faci karate? Cum ai știut că acesta e sportul tău?
- Lucrurile acestea nu știu dacă le știi la început, dar le afli pe parcurs. Prin emoțiile pe care le ai, prin adrenalină, pentru că atunci când câștigi o medalie și știi că munca ta a fost recompensată cu această medalie este un sentiment extraordinar de frumos. Chiar și atunci când pierd, nu pot să zic că sunt supărată, ci din contră, sunt mai motivată să continuu să ajung pe locul 1, indiferent de cât de mult trebuie să muncesc pentru acest rezultat.

+45 FOTO

- Câți ani aveai tu când te-ai apucat de karate?
- Șapte ani.

- Și părinții tăi ce au spus în drumul tău în karate?
- Au fost suportul meu numărul 1! Fără ei nu aș fi putut să am niciun rezultat din cele pe care le am acum. Ei au fost mereu în spatele meu, au venit cu mine la fiecare competiție, mi-au filmat meciurile, mi-au dat sfaturi. Mama îmi știe toate adversarele de pe categorie.

- Tare.
- Și pe lângă asta, pe lângă suportul acesta moral, ei au fost suportul meu financiar. Atunci când plecam la o competiție, trebuia să facem rost de undeva de 3.000 de lei, să zicem, cam atât costa o competiție în afară, iar ei niciodată nu m-au refuzat. Din contră, erau competiții unde eu le ziceam: "Hai să nu mă duc acum, că nu prea avem nici noi bani și ar trebui să mai strângeți și voi ca să facem mai multe lucruri". Dar ei ziceau că știu că ăsta este visul meu, că asta îmi doresc și nu știu de unde făceau rost, dar cumva făceau ei rost să mă trimită la fiecare competiție.

Între școală și karate: „A trebuit să fac foarte multe sacrificii”

- Ai crescut, te-ai maturizat, văzând cu ochii de acum tot ce au făcut părinții tăi până în prezent, ce înseamnă pentru tine?
- Le mulțumesc foarte mult, cu siguranță n-aș fi reușit nimic fără ei! Ei au fost mereu acolo, în spatele meu, și sunt foarte importanți pentru mine. Țin foarte mult la ei și îmi dau seama câte sacrificii au făcut ca să pot să aduc toate aceste rezultate pe care le am eu acum. Aș vrea oarecum să pot să-i recompensez și eu la un moment dat, să le aduc toate aceste favoruri înapoi.

- Care crezi că ar fi cea mai mare recompensă pe care ai putea să o aduci?
- Să mă vadă la Jocurile Olimpice, chiar dacă karatele nu mai e acum un sport olimpic, poate pe viitor. Încă sperăm în 2032, atunci mai este o mică șansă să fie, dar cred că pentru ei asta ar fi o recompensă foarte mare. Pentru toată energia aceasta pe care au investit-o în mine și toți banii pe care i-au investit, pentru că ăsta a fost și visul lor, nu doar al meu, să câștig foarte multe medalii și să mă afirm în acest sport.

- Ce îți mai amintești de când ai intrat prima dată în sală?
- De atunci, sinceră să fiu, mi-au rămas jocurile, pentru că la vârsta de șapte ani vii mai mult să socializezi, să te joci, să faci un sport. Prima mea amintire este prima mea competiție la care am participat.

- Așa. Dă-ne mai multe detalii.
- Neștiind prea multe lucruri, am câștigat meciurile cu scor maxim de puncte și la acea competiție am primit și cupa pentru cea mai tehnică sportivă. Cea mai bună sportivă din acea competiție primea această cupă, iar eu la vârsta de opt ani am fost așa mirată și mi-a plăcut foarte mult acest sentiment. De asta am și lucrat, ca să mai aduc rezultate la fel de bune cum a fost acela.

+45 FOTO

- Spuneai că te-ai apucat de karate cumva datorită fratelui tău. El încă practică?
- Nu, el s-a lăsat când a început liceul, în clasa a IX-a, deoarece avea și școală, și karate și nu a mai reușit să le ducă pe ambele. Eu am reușit să merg și cu școala, chiar dacă asta înseamnă că a trebuit să fac foarte multe sacrificii.

- Corect.
- Mai ales în timpul meu liber, deoarece dimineața aveam școala, la prânz veneam acasă, eventual îmi făceam temele, dormeam o oră și plecam direct la antrenament. Și cam asta era săptămâna mea. În weekend, la fel, competiții... Dar mie mi-a plăcut foarte mult și mi-a plăcut și că am reușit să fiu echilibrată în aceste două planuri, atât școală, cât și sport.

- Deci ai reușit cumva să te împarți între școală și sport. Cât de greu ți-a fost?
- Sincer, a fost destul de greu. Eu am avut rezultate foarte bune la școală. În clasele V-VIII am fost șefă de promoție cu media 10 și la liceu, tot așa, numai 9 și 10. Acum sunt la Facultatea de Litere la Universitatea din București și pot să spun că a trebuit să fac anumite sacrificii.

- Ne poți spune?
- Spre exemplu, când aveam teste la școală nu mă duceam la antrenament, iar când aveam competiții lipseam de la școală, dar asta nu pot realiza singură, trebuie și înțelegere din partea profesorilor, din partea antrenorului. Eu am avut noroc că am găsit mereu înțelegere în ambele părți, pentru că dacă nu ai înțelegere dintr-o parte e foarte greu să le menții pe ambele la nivel maxim.

- Colegii ce spuneau despre faptul că faci karate?
- Colegii de școală mereu m-au susținut, mai ales profesorii m-au susținut și atunci când aduceam o medalie mereu mă felicitau. Erau primii care știau. Pe lângă asta, colegii mereu mă rugau să le arăt o schemă, să le spun cum este acolo, să îi învăț și pe ei autoapărare. Erau destul de interesați de acest sport.

- A fost nevoie vreodată să aplici vreo astfel de schemă fără să fii rugată?
- Ha, ha, ha! Din fericire nu, nu a fost nevoie, nu am avut întâmplări nefericite de genul acesta, dar pe viitor, dacă este nevoie, eu sunt pregătită, nu e nicio problemă.

„Nu este un sport în care trebuie să fii foarte, foarte puternic, să dai cât de tare poți”

- Cum erai când erai mică, agitată sau băiețoasă?
- Deși sportul acesta pare a fi mai mult pentru băieți, nu am fost niciodată băiețoasă. Mereu mi-a plăcut să fiu feminină, încă de mică, să mă îmbrac în rochițe, și nu m-a influențat în sensul acesta. Probabil și pentru că sportul acesta nu este unul de full contact, la noi este semicontact. Chiar dacă din greșeală te mai lovești...

+45 FOTO

- Da.
- Adică la antrenamente de obicei ne lovim, dar și în competiții se dă destul de tare. Totuși, nu este un sport în care trebuie să fii foarte, foarte puternic, să dai cât de tare poți, să dai knockout sau ceva de genul acesta, pentru că nu este permis, se dau penalizări pentru astfel de lovituri.

- Tu și fratele tău erați în competiție unul cu celălalt?
- Da, cred că competiția a fost așa ca să aducă mai multe rezultate. Noi câteodată ne mai și băteam pe acasă, când ne mai certam noi, mai veneam și îi mai dădeam un pumn, dar imediat eram opriți. Nu aveam voie să ne mai luptăm. Dar nici nu ne-am intersectat foarte mult. Mă rog, fratele meu e cu cinci ani mai mare, când el era la competiții, eu încă eram în perioada să învăț, iar când am început eu să particip la competiții, el s-a lăsat, deci nici nu ne-am intersectat foarte mult în partea aceasta competițională.

- Dar ați apucat să vă antrenați împreună?
- La antrenamente mergeam împreună, doar că nu făceam împreună, deoarece era diferența aceasta de vârstă. Eu eram destul de micuță pe atunci și el era mai înalt, iar eu făceam cu copii de vârsta mea. Spre exemplu, dacă ar fi acum să fi făcut și el, cu siguranță, m-aș fi antrenat cu el, pentru că de obicei există diferențele astea de vârstă când te antrenezi.

- Dar acum l-ai fi învins?
- Da, cu siguranță. Și chiar dacă nu l-aș fi învins prima oară, m-aș fi antrenat special să-l înving.

„Vreau să devin profesoară de limba română și să-mi deschid un club de karate”

- Tu acum ești legitimată la Dinamo. Cum ai ajuns la acest club?
- La vârsta de 14 ani. Nu am început acolo karatele, ci la un club școlar din Sectorul 1 și apoi am fost transferată la Dinamo. Acolo am fost bine primită atât de antrenor, cât și de colegii mei și pot să spun că de atunci mi-a plăcut foarte mult să mă antrenez acolo. Mi-am făcut prieteni și mi-a plăcut. La început, antrenându-mă și cu cei mai mari, mereu am avut de la cine învăța. Acum eu am rămas cam cea mai mare la club și a devenit mai mare responsabilitatea mea, să-i învăț pe cei mai mici.

- Cum arată o zi din viața ta?
- Din păcate, când am intrat la facultate am crezut că o să fie mai lejer, dar s-a dovedit că este mai greu decât mă așteptam. La facultate am destul de multe ore, cam o medie de șase ore pe zi. Câteodată stau și 8, câteodată stau și 4. În rest, încerc să mai fac temele din timp, să mai citesc când apuc și seara mă duc la antrenament. În weekend-uri, se mai nimerește o competiție. În perioada competițională sunt și plecată destul de des, să zicem cam o săptămână o dată la o lună. Cam așa de des sunt aceste competiții. Iar acum, în vacanță, am mai mult timp liber. Am și timp să mă relaxez, să mai ies pe afară și cu siguranță nu neglijez antrenamentele.

- De ce ai ales Facultatea de Litere?
- De când eram mică eram pasionată de română. Am fost și la olimpiada de română, am trecut destul de multe etape și am considerat că nu e ceva pentru mine să devin profesoară de sport. M-am gândit mai mult și mi-ar fi plăcut mai mult să devin profesoară de română.

- Super.
- Totuși aș vrea să fac o școală de antrenori, să devin și antrenoare de karate. Mi-ar plăcea destul de mult. Deocamdată n-am avut timp, aș vrea să mă înscriu vara asta la școala de antrenori și să-mi deschid și un club de karate în paralel cu această meserie de profesoară de română, când o să termin facultatea.

Maria Coman: „Sunt sensibilă și feminină, dar pe salteaua de luptă nu există să pierd! Agresivitate”

- Care este diferența între Maria omul și Maria sportiva? Mulți sportivi spun că atunci când intră în sală, în ring, pe teren se transformă.
- Așa este. Eu în viața de zi cu zi sunt destul de sensibilă și feminină. Dar când intru pe salteaua de luptă, oricine este în fața mea eu zic că nu există, eu trebuie să îl înving. Acest meci e deja câștigat, pentru că dacă intri cu frică sau nu ești sigur pe tine, deja meciul este ca și cum ar fi pierdut. Tu trebuie să intri sigur pe tine și de aceea îți trebuie și o anumită agresivitate, pentru că adversarul te simte atunci când ți-este frică, când fugi.

- Am înțeles.
- De aceea tu trebuie să fii sigur pe tine, trebuie să fii și un pic agresiv, fiind și un sport de luptă. Și cu siguranță este o diferență foarte mare între mine la antrenamente, deoarece sunt mereu... De fapt, și în viața de zi cu zi sunt serioasă, dar la antrenamente sunt foarte serioasă. Mă concentrez pe ce am de făcut, încerc să dau maximum la orice tehnică ne pune sensei să dăm. Eu încerc să dau maximum și să fiu foarte serioasă. Iar în viața de zi cu zi încerc să fiu câteodată mai relaxată, dar cu siguranță este o diferență.

- Ai anumite ritualuri înainte de competiții? Faci ceva anume? Ai vreo superstiție?
- Da, există un ritual înainte de competiție. Ca să-mi intru eu în starea aceasta competițională, foarte serioasă și concentrată... De obicei dimineața, după ce mă trezesc, îmi fac un duș rece. Mănânc destul de bine, încerc să evit toate mâncărurile grase, pentru că este foarte important și ce mănânci în ziua competiției. De asemenea, și înainte de competiție este foarte important.

- OK.
- Și de obicei încerc să fiu mai mult eu cu mine, nu sunt foarte sociabilă în ziua aceea. Ascult muzică motivațională și încerc să-mi fac deja planuri în minte. De exemplu, dacă îmi știu deja adversarele, încerc să-mi fac câteva planuri, ce am de făcut, cum trebuie să procedez, de ce lucruri trebuie să țin cont și cam atât, în mare parte. Dar cel mai important este să te concentrezi, să-ți fie gândul doar la partea de competiție.

+45 FOTO

- În acest sport, cât de importantă este strategia?
- Eu văd atât strategia, cât și partea aceasta de mental poate chiar mai importante decât partea fizică. Deoarece, de la un nivel internațional, deja sporturile acestea sunt ca un fel de șah. Trebuie să fii cu un pas înaintea adversarului, trebuie să-i citești mișcările, să știi ce are în cap, să știi dacă aplică o tactică ofensivă, defensivă, tu să-i înaintezi, să îl surprinzi.

- Foarte interesant.
- Este foarte importantă partea aceasta de tactică, dar și mai importantă este partea mentală, de încredere în sine și de concentrare. Deoarece este foarte ușor să-ți pierzi concentrarea dacă vezi deja că adversarul te conduce. Spre exemplu, are mai multe puncte decât tine, pentru că la noi meciul se desfășoară acumulând puncte de tehnici de brațe și de picioare, tehnicile de picioare au trei puncte, tehnicile de brațe un punct, iar la sfârșitul meciului cine a acumulat mai multe puncte acela este câștigător.

- Am înțeles.
- Iar dacă tu deja vezi că adversarul te conduce, poți ușor-ușor să te demoralizezi și nu mai ai cum să recuperezi în momentul acela. Dar dacă îți păstrezi mentalitatea sus, gândești ca un campion, și știi că meciul nu este pierdut, chiar dacă mai sunt zece secunde din el, trebuie să te gândești că poți face tot ce este posibil și poți recupera în orice moment.

- Deci mentalul joacă un rol important.
- Partea aceasta este foarte importantă și, de asemenea, normal că și partea fizică, de antrenament, dar până la urmă, toți sportivii se antrenează, toți ne antrenăm în aceeași sală, iar diferența o fac tactica și partea mentală.

- Tu lucrezi cu tine pe zona asta de mental?
- Sigur. Am avut și eu o perioadă destul de nefericită, când nu aduceam cele mai bune rezultate, și, într-adevăr, se simțea diferența atunci când pierdeam la competiții. Nu mă simțeam încrezătoare, nu mă simțeam sigură pe mine, nu intram cu mentalitatea aceasta că eu pot să câștig orice meci, indiferent de cine este în fața mea.

- Și ce-ai făcut?
- Cu timpul am încercat să analizez fiecare meci, când câștigam ce făceam, când pierdeam ce făceam, și am încercat să adun mereu părțile pozitive și să aplic această rețetă la fiecare competiție pe care o aveam. Și se pare că, până la urmă, am reușit să-mi adun această încredere în sine ca să pot să câștig mai toate competițiile sau măcar să știu eu că am făcut tot ce am putut.

- Deci ai fost propriul tău psiholog sportiv.
- Exact, da.

- Ce ți s-a părut cel mai dificil în a te educa în sensul ăsta?
- Cea mai dificilă este trecere la ideea aceasta că tu poți să câștigi orice meci. Trecerea de la starea când nu ești sigur pe tine, când nu crezi că ești destul de bun. Când știi că ai adversari buni în fața ta și știi că o să te învingă... Această trecere în care tu chiar dacă știi că adversarul din fața ta este mai bun, știi că tu, cu puțin efort, poți să învingi pe oricine. Nu există limite.

- Corect, bravo!
- Este foarte importantă gândirea aceasta și m-a ajutat și pe mine să aduc cât mai multe medalii, fiindcă atunci când pierd, mulți sportivi pot să-și piardă încrederea în ei. Și să creadă "Eu nu mai sunt suficient de bun, uite că am fost învins". Dar asta este o greșeală, pentru că atunci când tu pierzi, din contră, ai de unde învăța. În momentul acela trebuie să zici: "Înseamnă că eu mai am de învățat, înseamnă că eu mai am de lucrat și că drumul meu nu s-a încheiat aici". În momentul acela, când mergi în sala de antrenament, trebuie să te antrenezi de două, de trei ori mai tare decât te-ai antrenat până atunci.

„Am peste 200 de medalii și 50 de cupe! Mă mențin în TOP 3 mondial”

- Ești vicecampioană europeană, ai și un bronz la Campionatele Europene U21. Care este cea mai muncită medalie?
- Cu siguranță toate medaliile mele sunt muncite, dar cu cât înaintezi mai mult în vârstă, cu atât medaliile devin din ce în ce mai importante. Pentru mine cea mai importantă a fost această medalie de bronz la Campionatul European Under 21, dar ce este de menționat este că în karate noi avem mai multe federații de stil, iar toate aceste federații mai mici se adună și se creează această federație mare, WKF, care a fost singura federație afiliată la Jocurile Olimpice.

- Așa.
- Pe federațiile acestea mai mici de stil eu am foarte multe medalii. Am și locul 1 la Campionatul European și locul 1 la Campionatul Mondial, dar când vine vorba de federația mai mare, lucrurile stau foarte diferit. Pentru că nivelul este mult mai ridicat, chiar nu se compară nivelul, dar eu am reușit să aduc medalii și pe această federație. Într-adevăr, este destul de greu. Am reușit să mă mențin mai mereu în Top 3 mondial. Pentru că la nivel mondial există un clasament asemănător cu cel de tenis, care se schimbă după fiecare competiție.

- Foarte multă lume nu știe aceste detalii.
- Da. Este foarte greu să te menții în acest clasament, deoarece asta înseamnă că trebuie să mergi cam la toate competițiile și să și aduci rezultate la ele. De aceea, cu siguranță, dacă lipseam de la o competiție, două, deja ușor-ușor mi-o luau alte fete înainte. Eu am reușit să fiu locul 1 în clasament la cadeți, la 14-15 ani, dar și la U21, 18-20 de ani. Toate aceste puncte pentru a ajunge în clasament s-au acumulat prin medalii.

- Da.
- Atât medaliile europene, cât și rezultatele la Campionatul Mondial, pentru că am luat și locul 5 la Campionatul Mondial, chiar dacă nu s-a sfârșit cu o medalie, am fost la un pas, la un meci câștigat diferență de a lua o medalie, dar și competiții de tipul Youth League, care sunt competiții tot de nivel mondial, care ajută la acumularea punctelor pentru clasamentul mondial.

- Ai fost locul 1 mondial, la Under 21, categoria 68+.
- Pentru mine a fost ca un vis, pentru că aducând mai multe rezultate, deja îți dorești foarte mult să ajungi pe locul acela. Plus că în România sunt foarte puțini sportivi care au ajuns până în punctul acela. Dacă au ajuns 3-4 sportivi. Dar ca să ajungi este ceva, dar mai greu este să te menții.

- În general e așa.
- Pentru că, așa cum am spus, trebuie să participi la cam toate competițiile și să și aduci rezultate. Eu, din păcate, acum sunt pe locul 3, pentru că anul acesta n-am mai fost la toate competițiile. Dar, cu siguranță, este un sentiment foarte frumos și e plăcut să știi că ești acolo, printre cei mai buni din lume.

- Ai spus că "din păcate, ești pe locul 3". Totuși, pentru România, cred că înseamnă ceva, nu?
- Da, pentru România este ceva, dar eu știu că pot și mai sus. De aceea zic că am fost acolo, sus, și știu cum este și, de aceea, îmi doresc mereu să fiu acolo.

- Știi cam câte medalii ai în total?
- Au devenit foarte multe în ultima perioadă și nu le-am mai numărat, dar cred că 200. Am și cam 40-50 de cupe și toate astea alcătuiesc un perete întreg din camera mea, frumos aranjate, atât cupele, cât și medaliile. În ultima perioadă s-au cam înghesuit și ar mai trebui să mai cumpăr și pentru celelalte niște suporturi. Dar, cu siguranță, este o plăcere foarte mare să mă trezesc dimineața și să mă uit pe peretele acela, gândind că, uite, munca mea n-a fost în zadar și că, chiar dacă nu este o răsplată, să zicem, materială, pentru mine, înseamnă foarte mult.

„Mai vin acasă cu ochiul vânăt, cu buza spartă... După o accidentare am fost distrusă mental”

- Cât de dur este cu adevărat acest sport?
- Deși în regulament se spune că este un sport de semicontact, nu este chiar așa. De la seniori se dă destul de tare. Mai vin și cu ochiul vânăt, cu buza spartă... Vânătăi, nu mai zic, sunt mereu acolo! Este un sport destul de dur, mai ales că dacă vrem să lucrăm dur la competiții, trebuie să lucrăm dur și la antrenamente. Și, fără să vrem, ne mai lovim între noi, mai vii vânăt, mai vii lovit, este destul de dur.

- Cam care e cea mai dură lovitură pe care ai încasat-o?
- Am venit cu ochiul vânăt la școală când era mai mică, deoarece am primit un pumn cam tare. Am avut și mâna în ghips, fiindcă am dat destul de tare și mi s-a umflat mâna, am avut o entorsă la deget. M-am și accidentat, când eram mai mică, la un antrenament, am avut o fractură la picior. Acum, recent, am avut o accidentare la genunchi, ruptură parțială de ligament încrucișat, pe care am căpătat-o într-un meci, că adversara m-a împins și mi-a pocnit genunchiul. Deci, pe lângă aceste lovituri pe care le primești în meciuri, mai sunt și accidentările acestea de la antrenamente și competiții.

- Părinții, colegii, profesorii ce au spus când te-au văzut cu ochiul vânăt?
- Au rămas surprinși, dar știau că eu fac karate, le-am explicat că este o lovitură de la karate, am fost la o competiție, am adus și medalii. La fel și colegii, când am venit cu mâna în ghips la facultate au rămas surprinși: "Dar ce s-a întâmplat?". Le-am spus că este de la sport, că m-am lovit la competiție și au înțeles. Știind că fac karate, au înțeles că se întâmplă și lucruri de genul acesta.

- Ne gândim totuși că mamele sunt un pic mai sensibile la lucruri de genul ăsta. Mama ta vine la competițiile tale?
- Da, părinții mei, atunci când am competiții în țară, sunt mereu acolo, prezenți, iar când sunt competiții în străinătate au mai fost și ei plecați odată cu mine, dar de obicei plec cu lotul național.

+45 FOTO

- Și cum reacționează când văd că te lovești așa?
- Păi, destul de bine. Adică nu au început să mă certe sau să zică "nu mai facem karate, că te lovești". Din contră, mama a fost mereu puțin mai dură cu mine și mi-a zis să nu mă mai plâng, chiar dacă am vânătaie sau buza spartă ori tot felul de accidentări, ea a zis că oricum trec și că important este să câștig, nu că m-am lovit.

- Poate ești fata lui tata? Este el mai sensibil?
- Nu, nu, nu. Părinții mei, când a venit vorba de sportul acesta de contact, mereu m-au susținut. Într-adevăr, dacă am mai venit lovită, mi-au pus gheață, m-au ajutat, dar niciodată nu au zis "Vai, să nu mai faci, se lovește fata". Lucruri de genul acesta. Din contră, ei au fost mereu acolo, m-au susținut și au zis că acesta este sport de contact și lucrurile acestea vin de la sine, trebuie să ți le asumi atunci când începi.

- Ai amintit de ruptura parțială de ligamente. A fost cam cea mai rea accidentare pe care ai avut-o până acum?
- Da. A fost destul de rea, pentru că am prins-o și într-o perioadă în care eu eram în maximă formă și aduceam destul de multe rezultate. Într-adevăr, am stat două luni pe bară și am avut noroc că nu a fost nevoie de o operație.

- A fost un lucru bun ăsta.
- Atunci când m-am accidentat am fost destul de speriată, am fost la un medic ortoped care mi-a spus că accidentări de genul acesta pot duce la încheierea performanței sportive.

- Serios?!
- În ziua aceea am fost distrusă mental, dar n-am vrut să accept acest diagnostic final și am mers mai departe. Am ajuns prin cineva la o echipă de kinetoterapeuți care mi-au spus că nu este nevoie de operație, că pot să mă refac doar prin kinetoterapie și fizio și în două luni am fost ca nouă. Am participat și la competiții, n-am mai simțit nicio durere și am adus și rezultate la scurt timp după accidentare.

- Cât de dificile au fost acele două luni pentru tine?
- Destul de dificile, dar nu s-au simțit așa de rău, deoarece eu mergeam și de trei ori pe săptămână la kinetoterapie și acolo făceam exerciții pentru picior, dar făceam și exerciții de karate care m-au ajutat să nu mai fiu așa tristă.

- Ai spus că primul medic nu îți mai dădea șanse să revii, dar tu nu ai vrut să accepți acest verdict. Totuși ți-a trecut vreo secundă prin cap că acela e momentul în care te lași de karate?
- Am zis că nu se poate așa ceva, sigur au mai fost și alți sportivi înaintea mea care s-au accidentat și totuși au continuat. Cu siguranță, este mult mai greu să revii la aceeași performanță după o accidentare de lungă durată. Eu am avut noroc că nu a fost nevoie de operație, care te poate ține pe bară și șase luni sau poate chiar mai mult. Dar am zis că eu sunt dispusă să fac tot ce este posibil pentru a reveni la starea mea de dinainte de accidentare.

- În acea perioadă ce a fost mai dificil? Partea fizică sau partea mentală?
- Ambele au fost destul de dificile. Am avut noroc că am fost destul de puternică și că știam că în scurt timp o să revin în competiții. De aceea am tras tare și la antrenamente, am avut grijă și de piciorul meu. Cu siguranță a fost și destul de dureros, pentru că la început erau durerile destul de mari. Nu puteam să îndoi piciorul, nu puteam să merg normal și am tras tare la antrenamente chiar dacă aveam aceste dureri, iar în scurt timp am reușit să revin pe suprafață.

„Nu știu dacă aș fi fost făcută pentru lupta aceasta în cușcă”

- Te-ai gândit ce ai fi făcut dacă nu era acest sport?
- Sincer, cred că m-aș fi apucat de alt sport. Pentru că sportul este ceva foarte plăcut, te ajută să te relaxezi, să îți consumi energia. Pentru mine sportul a devenit o modalitate de a mă descărca de toată agitația. Câteodată sunt destul de stresată, iar când mă duc la antrenament, o iau ca pe o relaxare, pentru că îmi place foarte mult ce fac. Și pe lângă asta, pe lângă partea de relaxare, mă ajută foarte mult și cu sănătatea. Cu siguranță îți priește e și foarte bine pentru sănătate, ai un stil de viață sănătos, îți reglează somnul și ai foarte multe avantaje prin sport, în general.

- Ce sport te-ar fi atras?
- Tot ceva de contact. Deoarece îmi place foarte mult această adrenalină pe care ți-o dau sporturile de contact și faptul că îți dezvoltă și partea mentală. Poate și gimnastică, dar conformația mea... fiind și destul de înaltă, nu m-ar fi ajutat foarte mult. De aceea aș fi mers tot spre un sport individual, cu siguranță, și poate chiar un sport de contact.

- Crezi că ai fi ajuns să te lupți în cușcă, de exemplu? Sau ne ducem prea departe?
- Nu știu dacă aș fi fost făcută pentru lupta aceasta în cușcă, deoarece eu sunt și destul de feminină. Nu aș fi putut, dacă aș fi știut că aș fi venit cu nasul spart acasă sau cu cine știe ce tăietură pe față... Nu mi-ar fi plăcut așa de mult, dar dacă nu ar fi fost aceste accidentări de la care să îți rămână semne și lucruri de genul acesta, nu ar fi fost chiar exclusă această variantă.

- Și dacă nu ar fi fost sportul deloc, rămânem la varianta de profesor de română?
- Da! Cred că da, acesta ar fi fost varianta.

- Dar când erai mică ce visai să devii?
- Cam pe la 10-12 ani eram foarte pasionată de artele plastice. Am fost în gimnaziu la un liceu de arte plastice și mi-ar fi plăcut la momentul acela să devin pictoriță, mă atrăgea foarte mult. Dar cu timpul, cu cât te maturizezi și vezi despre ce este vorba în viața de zi cu zi, îți dai seama că deși este o pasiune, nu prea este de viitor această carieră. De aceea a trebuit să mă reorientez spre altceva în clasa a noua, chiar dacă pentru mine această pasiune cu pictatul, desenatul, încă există.

„Nu se poate trăi din karate! Fonduri puține, buget foarte mic, nu se înghesuie sponsorii”

- Se poate trăi din karate?
- Din păcate, la noi în țară, nu prea se poate trăi din acest sport. Fiind și un sport puțin mediatizat, nu se înghesuie nici sponsorii pentru a ajuta sportivii. Din cauză că după 2021 a devenit sport neolimpic, s-a scos de la Jocurile Olimpice, fondurile au devenit din ce în ce mai puține, bugetul foarte mic. Nici cluburile în general, în special clubul meu, nu au investit în sporturile neolimpice și de aceea am ajuns în acest prag în care competițiile mele sunt acoperite într-o mică parte de Federație și restul de părinții mei. Iar pe partea de premieri, mai deloc.

- Deci principalii sponsori sunt părinții tăi.
- Sponsorii mei necondiționat. Din păcate, nu se înghesuie sponsorii, nici indemnizațiile nu prea sunt. Acest sport a devenit pentru mine doar o pasiune, pentru că din punctul vedere al carierei nu prea se poate trăi din așa ceva.

- Și atunci de ce să ne dăm copiii la karate?
- Asta este o întrebare foarte bună! Este un sport care-ți dezvoltă partea psihică, te face să îți dorești mai mult, atât fizic, cât și mental. Pentru că, fiind copil, tu trebuie în primul rând să înveți să socializezi, iar karate este un mediu foarte plăcut, la fel ca orice sport, dar și să încerci să îți dezvolți partea aceasta competițională, să fii competitiv. Și karate este un sport foarte bun, care îți dezvoltă partea mentală, te ajută să gândești. Să aplici tactici, să încerci să fii înaintea adversarului, dar și partea fizică, deoarece te dezvoltă. Te ajută să fii sănătos și, din punctul meu de vedere, este un sport foarte plăcut.

- La un moment dat, ai câștigat niște bani din acest sport. Îți mai amintești ce ai făcut cu primii tăi bani?
- Primii mei bani s-au dus tot în următoarele competiții, deoarece noi nu aveam asigurate taxele de înscriere, cazarea și, din păcate, a trebuit să-mi strâng banii ca să investesc tot în competiții.

- Hai să facem un exercițiu de imaginație. Să zicem că acest sport ar fi super-bine plătit. Crezi că te-ar schimba în vreun fel banii?
- Cu siguranță. Dacă ar fi fost bine plătit și motivația ar fi fost alta. Motivația exterioară contează foarte mult pentru un sport. Cu siguranță m-aș fi axat mult mai mult pe karate, poate chiar aș fi început să fac două antrenamente pe zi, pentru că acum fiind și cu facultatea nu prea îmi permite timpul să fac acest lucru. Când ai o motivație exterioară, cu siguranță și când mergi la antrenamente și competiții ești mult mai motivat. Eu de obicei am fost motivată doar interior, dar când ai și motivație interioară și exterioară, cu siguranță poți să aduci mult mai multe rezultate.

- Deci te-ar fi schimbat în bine banii.
- Cu siguranță, da.

- Pe ce crezi că ai fi cheltuit cei mai mulți bani? Sau în ce ai fi investit?
- Cred că, deocamdată, i-aș fi pus deoparte, nu știu exact pentru ce i-aș fi păstrat, dar cu siguranță este bine mereu să ai niște bani puși deoparte. Pentru ceva ce-ți dorești pe moment sau dacă vrei tu să-ți deschizi o sală de karate. Mi-ar fi plăcut foarte mult să-mi strâng o parte din bani, să-mi deschid propria sală de karate, unde să avem o comunitate drăguță, mare, și să ajut cât mai mulți copii să se dezvolte.

„Nu prea primesc mesaje de la băieți! Fac ședințe foto și mă pasionează cărțile polițiste”

- Te-ai gândit că ai putea să câștigi bani și din zona aceasta de modeling sau social media?
- M-am gândit că aș putea să câștig bani din această parte. Recent am fost și la o sesiune foto pentru Instagram. Nu neapărat pentru firme, dar, da, este o parte destul de frumoasă și mă pasionează, chiar mi se pare foarte interesantă. Deocamdată nici nu am fost contactată de persoane în acest domeniu și nici nu am mers eu din proprie inițiativă să caut. Deocamdată rămâne doar așa, un gând, dar, cine știe?, pe viitor, poate voi face și un pas în această latură, nu știu exact încă.

- Deci te tentează cumva zona asta de social media, influencer poate...
- Da, mi se pare o zona destul de interesantă și chiar la modă, cum toată lumea stă pe rețelele sociale, Instagram, TikTok, chiar este o parte interesantă să creezi tu conținut.

- Cât de abordată ești pe rețele sociale?
- Nu chiar așa de abordată cum ar părea. Mai primesc și eu câteva mesaje, dar de obicei cu felicitări, aprecieri, încurajări, să merg mai departe. Dar nu primesc nenumărate mesaje de la fani.

+45 FOTO

- De la băieți?
- Nu prea. De obicei primesc destul de multe mesaje de la oameni care mă apreciază și care mă felicită pentru tot ceea ce fac. Poate chiar copii care mă admiră și lucrul acesta mă face să continui pentru că văd că lumea mă ia ca model și pentru mine asta înseamnă foarte mult. De aceea vreau să le ofer un model bun. Vreau să îi ajut pe cei mici să aibă rezultate și mai bune decât am avut eu.

- Când nu ești la facultate sau la antrenamente, ce faci?
- De obicei, mă odihnesc. Când nu mă odihnesc, mai ies pe afară cu prietenele, îmi place să mă plimb prin parc, să mă relaxez. Mai citesc, fiind la o facultate de limba română am și multe cărți de citit, și în timpul liber, când apuc, mai citesc. Îmi place și să îmi gătesc, adică fac activități din acestea uzuale.

- Îți place să citești ceva în mod deosebit?
- Îmi plac cărțile polițiste, acestea cu mistere, cu detectivi. Mi-au captat atenția încă de când eram mică, dar în ultima perioadă am citit cărțile de la facultate și am mai citit și cărți pentru dezvoltare personală, sport, am citit și cărți care îți dezvoltă mentalitatea ca sportiv, mi s-au părut destul de interesante.

- Dar ai un hobby anume? Încă pictezi?
- Am mai desenat, dar, din păcate, cum timpul este destul de redus, nu am mai avut foarte mult timp să fac picturi. Pentru că și durează destul de mult să faci o pictură în ulei, să faci un desen. Anul acesta n-am mai pictat nimic, dar anul trecut am mai făcut câte un tablou.

- Îți place să călătorești?
- Da, este una dintre pasiunile mele. Am avut noroc că am călătorit destul de mult și cu karatele, poate și ăsta este un plus atunci când faci un sport, că mai reușești atunci când pleci la o competiție să îți iei și o zi liberă și să vizitezi țara respectivă.

- Așa este.
- De obicei când mergem la o competiție în străinătate, nu prea poți să vezi mare lucru. Deoarece te duci la hotel, apoi, următoarea zi, deja începe competiția, trebuie să stai cam toată ziua la competiție, să-i susții și pe colegii tăi. Dar atunci când mai avem o zi liberă, îmi place foarte mult să vizitez și mai plec și din când în când în vacanțe cu părinții mei, cu familia.

- Unde ți-ar plăcea să ajungi?
- Destinația mea de vis ar fi, poate, America. Aș vrea să merg. Am fost destul de mult plecată, dar cel mai mult în Europa. Am fost în foarte multe țări din Europa. Dar nu prea am vizitat ce este în afara Europei și mi se pare foarte interesant. Am fost odată în Riad și am văzut o altfel de cultură față de ce avem noi aici. Care mi s-a părut foarte interesantă și pot să zic că a fost o experiență de neuitat, chiar dacă n-am apucat să vizitez zona aceea. M-a surprins să văd un alt tip de viață față de ce avem noi aici și de aceea mi-ar plăcea să văd altfel de culturi, pentru că în Europa avem această cultură care este asemănătoare cu ce avem și noi în țară, dar deja când ne depărtăm de granițele Europei lucrurile devin diferite, foarte interesante.

„Mama mea m-a inspirat în carieră! Apoi Simona Halep și Anzhelika Terliuga, o sportivă din Ucraina”

- Unde te vezi peste 10 ani?
- La 30 de ani, cu siguranță, aș vrea să am sala mea de sport și să am sportivi mai medaliați decât mine. Pe latura sportivă, nu știu exact dacă aș mai face, dar poate chiar să continui până atunci. Karatele nu este un sport pe care îl faci, așa, doar până la 20 de ani și atât, ci majoritatea sportivilor din străinătate își ating vârful de carieră chiar și la 30 de ani. Ceea ce înseamnă că poți să mergi cu acest sport până la 30-35, depinde de tine foarte mult, cam cât te ține corpul și cât îți permite și timpul și pasiunea.

- Dacă te-ai întâlni cu Maria în vârstă de 50-60 de ani, ce ai întreba-o?
- Ce greșeli să evit? Dacă a făcut ceva, spre exemplu, care n-a mers prea bine sau de care și-a dat seama că nu i-a dus neapărat ceea ce-și dorea. Ce aș putea să evit ca să nu pierd timpul în zadar? Dacă s-a menținut așa pozitivă cum sunt eu acum, dacă și-a îndeplinit visurile.

- Ce obiective ai în viitorul apropiat?
- În septembrie, începe un nou sezon competițional și o să avem un Campionat Mondial de seniori pe WKF. O să am în octombrie o calificare la Paris și, dacă reușesc să mă calific, ar fi Campionatul Mondial de seniori, unde este destul de greu, dar eu îmi pun toate speranțele că dacă mă concentrez, pot să aduc și acolo un rezultat destul de bun.

- În final, spune-ne trei femei care te-au inspirat în carieră și chiar și în viață.
- Prima femeie care m-a inspirat este mama mea. Pentru că a fost un model pentru mine, atât în carieră, cât și un model de viață, cum să mă comport, cum să trăiesc. Apoi, Simona Halep a fost un model pe care eu l-am urmărit foarte mult și mi-a plăcut foarte mult de ea. Încă îmi place, chiar dacă nu mai practică în prezent. Iar din karate o sportivă din Ucraina care este medaliată cu argint la Jocurile Olimpice, Anzhelika Terliuga, care a fost modelul meu în acest sport. Chiar am încercat să iau de la ea cât mai multe tactici și, cu siguranță, în acest sport, ea a fost modelul meu.