Articol de GSP - Publicat joi, 19 martie 2015 00:00 / Actualizat joi, 19 martie 2015 21:19
Tinerele reportere Mădălina Donose şi Teodora Căbuţ, care acoperă Trofeul Carpaţi de la Cluj, au vorbit cu Angela Ciuciulin Pop, „toboşara” galeriei hunedorene care străbate mii de kilometri pe an ca să susţină naţionala de handbal feminin a României.
Ce inseamnă să fii suporter al naţionalei României?
„Microbul” l-am luat pe vremea echipei Remin Deva, prin anul 2000, mergând la meciuri până la desfiinţarea echipei. La doi ani după desfiinţarea echipei, Valentina Ardean Elisei şi Paula Ungureanu au semnat cu Oltchim. Ele au fost catalizatorul şi astfel, timp de 7 ani, un grup de 10 oameni din Deva am făcut naveta la Vâlcea, la fel ca mulţi alţi prieteni pe care i-am cunoscut acolo şi care sunt din Timişoara, Arad, Oradea, Tg. Jiu, Craiova, Oneşti, Cluj, Tg. Mureş, Iaşi, Bucureşti, Băileşti, Reşita, Ploieşti, din foarte multe oraşe ale ţării.
Vâlcea dădea multe jucătoare la naţională şi astfel am început să mergem cu toţii şi la echipa naţională. În fiecare an, cu fiecare turneu sau meci al fetelor noastre, grupul nostru s-a mărit. Anul trecut la meciul de calificare pentru CE din Ungaria, care s-a jucat la Baia Mare, am cunoscut oameni extraordinari. În decembrie la Debrecen am cunoscut un grup superb cu oameni din Carei, Satu Mare, Cugir, Bistriţa, Constanţa. Sunt foarte fericită atunci când văd că grupul de suporteri ai naţionalei se măreşte de la zi la zi. Vreau să jucăm calificarea pentru CM din acest an în dubla cu Serbia cu sala plină, iar la sfârşit să sărbătorim victoria.
Este minunat să fii suporter al naţionalei. Nu suntem foarte mulţi, dar suntem ca într-o familie, şi simţim că ne apucă dorul atunci când meciurile naţionalei sunt la distanţe mai mari de timp. Când se apropie un meci sau un turneu, ne sunăm, vorbim unde să ne cazăm, când ajungem şi aşteptăm cu nerăbdare să ne revedem.
La câte meciuri ale echipei naţionale, aproximativ, aţi fost?
Nu ştiu să spun un număr, ştiu doar că în ultimii 5 ani am fost la aproape toate meciurile din ţară, iar în afară am fost la CE Danemarca 2010, CE Serbia – Vrsac 2012, CM Serbia-Novi Sad 2013 şi CE Ungaria-Debrecen 2014.
Care a fost prima deplasare în care aţi fost?
La echipe de club a fost în Germania la Nürnberg cu U Remin Deva, iar cu naţionala cred că la un turneu disputat la Bucureşti, turneu de calificare pentru Jocurile Olimpice de la Beijing in 2008.
Aveţi suveniruri de la meciuri? Care vă este cel mai drag?
Îmi place să cumpăr magneţi de frigider, am o adevarată colecţie. Nu aş putea să spun care îmi este mai drag, ştiu doar atât, că fiecare are o poveste aparte.
Deplasările pot fi uneori primejdioase. V-aţi simţit vreodată în pericol?
În deplasările pe care le făceam cu Oltchim o singură dată am simţit că am fost în pericol, la Dabas, la un meci contra celor de la Ferencvaros. În lumea handbalului feminin sunt recunoscuţi suporterii acestei echipe, dar şi de acolo am scăpat cu bine datorită forţelor de ordine. Cu echipa naţională, se ştie că meciurile contra Ungariei sunt considerate cu un oarecare risc. La recentul meci de la Debrecen au existat ceva tensiuni din partea lor. Românii au demonstrat că merg la meciuri să-şi încurajeze echipa favorită şi atât, altceva nu ne interesează în sala de handbal. Am demonstrat asta şi la Vrsac, atunci când 3000 de oameni au fost lângă fete, cât de fericite sunt atunci când ne văd in sală, mai ales când mii de oameni merg în deplasări în afara ţării. Pentru noi nu contează scorul, treaba noastră este să le încurajăm atunci când le este greu. La Debrecen, în meciul cu Norvegia, chiar dacă eram conduşi cu peste 10 goluri, toţi românii din tribună cantau şi le încurajau, este un sentiment extraordinar. Fetele ştiu doar atât: indiferent de rezultat, noi le iubim, iar la finalul meciului vin şi bat palma cu suporterii.
Care e povestea tobei pe care o aveţi?
Am început să bat la tobă dintr-o joacă. S-a întâmplat în galeria „Viperelor galbene”, a echipei U Remin Deva. Prima tobă era grea, îmi aduc aminte că baieţii o cărau de la autocar la sală, era imposibil să o ridic. Dupa aceea, soţul meu mi-a cumparat o tobă mai mică la care am bătut la început şi la Oltchim. Se ştie că nouă femeilor ne plac atenţiile, cadourile, şi ce s-a gandit o foarte bună prietenă de-a mea? Mi-a luat cadou de ziua mea o tobă. Aşa am primit toba pe care bat şi azi.
Cea mai amuzantă întâmplare?
Nu e chiar amuzantă, dar e de departe cea mai dragă amintire, atunci când eu şi prietenii mei am ales să vedem pe viu naţionala la Europeanul din Danemarca in 2010. Ruta: Deva-Herning, pe GPS, arăta puţin peste 1900 de kilometri. Toţi stăbătuţi cu maşina, în fix 26 de ore. În acel an am avut accidentate două jucătoare foarte importante, Cristina Vărzaru şi Paula Ungureanu. Am sunat-o pe Alice să văd cum se simte, iar când i-am simţit tristeţea din glas am spus că trebuie să mergem acolo. Mi-am sunat imediat prietenii, le-am spus că „fata noastră” e tristă şi am hotărât ca într-un timp foarte scurt să plecăm în Danemarca. Îmi aduc aminte că a fost o iarnă mai blândă în acel an. Tocmai de aceea maşina avea cauciucuri intermediare şi nu de iarnă. Prietenii noştri chiar ne spuneau că există posibilitatea să avem probleme în nord, pentru că se anunţa un val de frig. Aşa a şi fost de altfel. În munţii Tatra am fost nevoiţi să împingem maşina, noaptea la ora 2 , prin zapadă de un metru, asta ne-a costat vreo două ore. Ne ghidam după un atlas din 2009, iar o porţiune importantă de autostradă era încă punctată pe hartă, semn că era încă în construcţie. Tocmai de aceea ne-am gândit să o luăm pe alt drum. Am ocolit şi am pierdut timp preţios, abia după aceea ne-am dat seama că în legendă scria că autostrada va fi terminată în 2010, anul în care ne aflam. Ca să recuperăm timpul pierdut am oprit doar pentru alimentări şi am ajuns exact la ţanc. Am ajuns în sală, exact când se intona imnul României în semifinala cu Suedia. Am pierdut acel meci, dar o zi mai tarziu pasiunea noastra, a micuţei galerii din tribună şi a milioanelor de români de acasă a fost răsplătită cum nu se poate mai bine. Fetele au pus mâna pe bronzul european, după o victorie în finala mică, chiar cu ţara gazdă, 16-15! Vă puteţi imagina, la Herning in sală eram circa 150 de romani şi 12 500 de danezi, a fost cel mai greu , dar şi cel mai frumos meci pe care l-am văzut până acum. După meci am trecut pe la hotelul fetelor, ele erau la autocar, se pregăteau să plece spre aeroport, am făcut o poză cu cupa şi ne-am întors ţară. Eram foarte fericiti, nu mai contau distanţa, zăpada, frigul, timpul….nu mai conta nimic, fetele aduceau acasă o medalie.
Fotografii din arhiva personală
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
