SPORTURI  »  JOCURILE OLIMPICE  »  EXCLUSIV

EXCLUSIV / VIDEO Fața dură a carierei unei campioane » Larisa Iordache: „Doctorul mi-a zis că aș fi putut să-mi pierd rinichiul, dacă mai concuram o oră”

Foto: Imago Images
Foto: Imago Images

Articol de - Publicat miercuri, 13 aprilie 2022 20:39 / Actualizat miercuri, 13 aprilie 2022 22:06

Larisa Iordache (25 de ani) e acum antrenoare la clubul Dinamo și se acomodează cu acel nou capitol, după o carieră plină de performanțe, dar și de dureri, accidentări și operații. Miercuri dimineață, în direct la GSP Live, fosta gimnastă a vorbit despre momentele cheie ale vieții ei de până acum, dar și despre o posibilă revenire

DIN CUPRINS

  • Cum a fost Larisa Iordache în pericol să-și piardă rinichiul din cauza unei pietre
  • Cât de mare a fost presiunea pe un copil considerat “noua Nadia” încă de la 12 ani
  • Povestea participării la Jocurile Olimpice de la Londra cu călcâiul fracturat
  • Experiența neplăcută cu psihologul cu care a lucrat înainte de Rio 2016
  • Calvarul accidentării la tendonul lui Achile care a scos-o din circuit trei ani
  • Presiunea din 2021, an în care și-a pierdut mama bolnavă de cancer
  • De ce și-ar dori să revină în 2024, la Jocurile Olimpice de la Paris
Fața dură a carierei unei campioane » Larisa Iordache: „Doctorul mi-a zis că aș fi putut să-mi pierd rinichiul, dacă mai concuram o oră”
Larisa Iordache, după retragere și intrarea în antrenorat

7 titluride campioană europeană are Larisa Iordache în carieră: două în concursul pe echipe, trei la sol și două la bârnă. În 2014, a obținut două medalii de argint la Mondiale, la individual compus și la sol. La Jocurile Olimpice de la Londra, în 2012, a luat bronzul cu echipa

- Cum e în noua postură din viața ta? Practic, e o nouă viață… 
- Da, e un nou stil de viață, dar momentan trebuie să mă acomodez ușor ușor cu un stil mai lent. Mă trezesc mai târziu. Fetele au școală dimineața și facem antrenament după-amiaza. E static tot ce fac. 

- Te-am văzut sărind însă pe o trambulină la antrenament. 
- Acum, că am scăpat de problemele de la rinichi, am zis să mă dau și eu un pic peste cap. Îmi era dor. Cred că nu se vor duce niciodată dorința și plăcerea de a te da peste cap. Am făcut asta o viață și îmi e greu să stau locului. 

- Mă uitam peste cariera ta și peste problemele avute la Campionatele Mondiale. Căzături, accidentări, șase operații. Te consideri o persoană ghinionistă?
-  Nu. 

- Dar după carieră te-ai operat iar. Ai avut o piatră la rinichi?
-  Da, destul de măricică. În 2021, am concurat la Europene cu criză renală. Am făcut o infecție destul de mare, chiar mi-a zis doctorul de la Basel că dacă mai continuam o oră sau două să concurez aș fi putut să-mi pierd rinichiul. Am avut foarte mare noroc. 

- Și cum ai ajuns la operație anul ăsta? 
- Anul trecut, mi-a trecut criza, am luat antibiotice. Mi-au spus medicii că am o piatră, dar nu aveau cum să intre acolo. Era o infecție prea mare, punga aia se putea sparge și pierdeam rinichiul. Mi-au zis doctorii că mă pot duce după tratament să-mi fac intervenția în România. N-am mai luat în considerare părerea medicului, am ignorat sfatul. M-am pregătit pentru Jocurile Olimpice, iar după aia am încercat să remediez problema de la gleznă, să concurez la Mondiale…

Dezvăluirile Larisei Iordache: „Mi-a fost foarte rău, am vomitau încontinuu”

- Tu aveai alte probleme, nu rinichiul… 
- Da. N-am putut concura la Mondiale, apoi au început ușor durerile la rinichi să-mi dea câte un semn. Dar erau dureri suportabile, luam antibiotic cinci zile, îmi treceau, eram superok. Dar anul acesta a fost foarte frig și am făcut o criză. Nu am vrut să merg la medic, nu-mi prea place prin spitale. Doar că aveam dureri foarte mari, trebuia să merg. 

- Nu mai treceau nici la calmante? 
- Nu, la absolut nimic. Sunt dureri asemănătoare cu cele din momentul nașterii. Am nimerit peste un doctor minunat. Mi-a zis că o să intrăm în operație a doua zi dacă analizele ies ok. Dacă era vreo infecție, intra de urgență în operație, să elimine infecția și să încerce să scape și de piatră. După analize, a zis: “Intrăm imediat!”. Eram speriată, nu eram pregătită psihic. Am început să plâng. După operație, mi-a fost foarte rău, am vomitat încontinuu. Medicul a fost foarte mulțumit. Mi-a pus un stent o lună, să pot elimina infecția. Piatra s-a spart, am eliminat-o și acum sunt foarte ok. 

- De obicei, organismul repetă procesul și produce noi pietre. 
- Am făcut 20 de ani de performanță, am avut foarte multe probleme de sănătate și am fost nevoită să iau foarte multe antiinflamatoare. Aceste medicamente se cristalizează și mici particule din ele se adună în rinichi. 

- Când ai simțit durere pentru prima oară în carieră? Gimnastica e un sport dur, greu, cu chinuri. 
- E un sport de anduranță. Durere cu adevărat am avut pentru prima dată la 14 ani. Cea mai mare durere a fost un an mai târziu, în 2011. Am avut o întindere care s-a transformat ulterior în ruptură. Mă antrenam foarte puțin, făceam foarte puțin tehnic să pot să merg la competiții. Făceam RMN din trei în trei săptămâni. Durea infernal, ajunsesem să-mi trag piciorul de pantaloni, să mă ajut să urc scările. Dar cu atât mai mult am încercat să găsesc puterea și plăcerea. 

- Unde mai găsești plăcere când simți atâta durere? 
- Cred că în dorința de a câștiga, de a fi în centrul atenției într-un mod frumos. E secretul tău, pe care doar tu îl știi. Te doare, dar tu zâmbești. Oamenii spun: “Doamne, uite cât de ușor face exercițiile!”. 

- Faptul că nu arăți slăbiciune te face să te simți puternică? 
- Da. Chiar și acum mi se face pielea de găină. E un sentiment foarte fain cu care nu te poți întâlni în viața de zi cu zi. Părinții ar trebui să le insufle asta copiilor lor. Dacă își doresc cu adevărat să fie independenți la 18-20 de ani, fără să aibă grija lor din punct de vedere psihic și financiar. Sportul îți dă o disciplină. Dacă ai rezultate foarte bune, ai și merite financiare. 

Fața dură a carierei unei campioane » Larisa Iordache: „Doctorul mi-a zis că aș fi putut să-mi pierd rinichiul, dacă mai concuram o oră”
Larisa Iordache la JO din 2012, medaliată cu bronz alături de echipa României

- Când era cel mai plăcut? Când erai pe podium sau când intrai pe aparat?
-  E frumos să stai pe podium, cu medalia la gât, când se cântă imnul. Dar momentul forte e înainte să te prezinți, când ai incertitudini. Când te întrebi: “O să-mi iasă?”. Și tot tu răspunzi: “O să-ți iasă! Ai făcut atâtea repetări!”. Și iar: “Nu sunt sigură că o să-mi iasă!”. “Ba da!”. Și te bați cu tine în cap, apoi termini exercițiul și îți spui: “Ai văzut?! Ți-am zis eu!”.

Povestea majoratului și criticile urmate de scuze

- Cum ajungi să gândești așa? Nu cumva greutățile de pe drum riscă să inducă o presiune care duce la o stare de frică? Ți-a fost vreodată frică?
- Nu am simțit niciodată frică, dar presiunea am simțit-o. Am încercat să o transform în emoție pozitivă. Cred că am deprins asta din interacțiunile cu oamenii care m-au ajutat în carieră, dar și din autoeducare. În familie am fost ajutată. Când dădeam de un moment greu, tot timpul eram optimiști. Părinții m-au învățat să-mi antrenez mintea în așa fel încât să-i dau ocazia corpului meu să se vindece mai repede. Dacă doctorii spuneau că trebuie să stau șase luni, eu îmi spuneam că o să revin mai repede. Cumva, te împingi să ajungi mai repede unde vrei.

Mama a fost handbalistă, tata a făcut fotbal și hochei. Fratele meu a făcut fotbal foarte mulți ani. Era foarte bun, dar a avut probleme de sănătate. Eu am avut noroc că am fost într-un centru de performanță, lui i-a fost mai greu. Își făcea recuperarea singur, plătea el recuperarea
 - Larisa Iordache

- Zi-mi un sfat primit de la mama ta și unul de la tatăl tău. 
- Mama îmi spunea mereu să fac tot ce simt și să fiu fericită. Când eram nefericită, încerca să mă motiveze. Îmi zicea să fac lucrurile ca mine și să ignor părerea celorlalți. Eu am fost o persoană căreia i-a păsat de părerea celorlalți. Puneam foarte mult la suflet, dar acum m-am mai relaxat. 

- Când te-ai destabilizat din cauza lucrurilor spuse de oameni? 
- Fix când am împlinit 18 ani. Atunci mi-am arătat mie că pot mai mult, că pot să mă bat cu cele mai bune din lume, când am luat două medalii de argint la Mondiale. La majoratul meu, antrenorii, părinții și prietenii m-au influențat să sărbătoresc. Am zis “ok”, dar instinctul meu nu voia. Intuiam că o să apar în presă într-o postură neplăcută. 

- Ți-era teamă că presa va scrie că Larisa Iordache e mai preocupată de viața ei de femeie decât de cea de sportivă…
-  Exact. Iar eu nu voiam asta, aveam niște obiective clare pentru care munceam. Dar fratele meu s-a ocupat de organizarea evenimentului. Sâmbătă era petrecerea într-un club, dar joi i-am zis că anulăm tot. Mi-era foarte teamă. Fratele meu mi-a zis: “Nu știu cum te mobilizezi, dar nu anulez nimic. Nu am cum, oamenii ți-au luat cadouri”. 

Mi-am făcut antrenamentul, eram foarte conștiincioasă că sâmbăta trebuie să închid săptămâna cu un antrenament foarte bun. M-am distrat apoi foarte bine, dar a doua zi evident că am apărut în ziar. Se scria că eu am alte preocupări în afara sportului. Atunci, am avut noroc că toată lumea mi-a fost alături și m-a încurajat.

Era o rubrică într-un ziar, erau criticate diferite personalități. Am apărut și eu, mi s-au adus niște cuvinte răutăciose. Scria că am luat-o pe alte căi. După Mondial, în acea rubrică, acel om mi-a cerut scuze. Am fost uimită, era o rubrică de “hate”. De atunci, am început să mă cizelez, să nu mă mai atace ce se scria în ziare

- Larisa Iordache

Presiunea simțită de Larisa Iordache: „Dumnezeule, eram comparată cu Nadia!”

- Ești în atenția publică încă de la 12 ani. Erai considerată Noua Nadia. Cum a schimbat asta viața copilului Larisa Iordache? 
- În bine. Presiunea era frumoasă, mai ales comparația cu Nadia. Pentru numele lui Dumnezeu, eram comparată cu zeița gimnasticii. Așa am început gimnastica, cu ea. Mama mi-a făcut rost de casete, de cărți, fotografii de la nunta ei. Apoi, părinții mei au știut cum să mă țină în frâu. Antrenorii și părinții mei au fost o echipă. Știau cum să mă țină rezervată, să nu-mi dau aere. Nu am fost așa niciodată. Mereu m-am gândit cum e să fii numărul unu mondial și să te întorci acasă și să nu te știe nimeni. Mi se pare genial. 

Fața dură a carierei unei campioane » Larisa Iordache: „Doctorul mi-a zis că aș fi putut să-mi pierd rinichiul, dacă mai concuram o oră”
Copilul Larisa Iordache

- Dar care mai e rostul să ieși campion mondial dacă nu te știe nimeni?
- E adevărat. Dar eu sunt Larisa Iordache doar în sala de gimnastică. Atunci când ies pe ușă sunt Larisa și atât. Pe ecran par foarte arogantă, diverși oameni mi-au spus asta, dar după ce m-au cunoscut mi-au spus că nu sunt atât de arogantă pe cât par. 

- Tu nu te consideri ghinionistă, dar mă uitam pe istoricul accidentărilor tale. În 2012, la Jocurile Olimpice, aveai fascită plantară, adică o suferință teribilă a călcâiului… 
- Mă dezvoltam fizic, aveam 16 ani. Aveam dureri osoase, mă dureau articulațiile. Mă trezeam dimineața și mă durea când puneam picioarele pe podea. Aveam nevoie de o încălzire amplă. Dar era dorința mare, treceam peste. Durerile de călcâi au început în primăvară, după Europene. Eram dublă campioană europeană, toată lumea aștepta Jocurile Olimpice. 

La ultimul concurs din țară înainte de Jocuri, eram pe holul hotelului, ne distram și brusc am început să plâng. Mă durea călcâiul. La antrenament, stăteam în oala de magneziu și mă rugam să nu mă mai doară măcar pentru scurt timp. Trăgeam de mine: “Hai, încă o tsukahara!”.

-  Luai medicamente? 
- Da, dar nu-și mai făceau efectul. Dar am tras cât am putut. Nu le-am spus antrenorilor, a fost greșeala mea. Mi-a fost frică să nu fiu înlăturată. Chiar când ești cel mai bun din echipă, există concurență, toate fetele trag. Nu voiam să-mi las locul. Am tras de mine, dar la primul antrenament din satul olimpic am picat în patru labe la o tsukahara. Nu mi s-a întâmplat niciodată, o făceam pocnind din degete. Doamna Mariana Bitang și-a pus problema ce se întâmplă cu mine…

Fața dură a carierei unei campioane » Larisa Iordache: „Doctorul mi-a zis că aș fi putut să-mi pierd rinichiul, dacă mai concuram o oră”
Octavian Bellu, într-un moment relaxat alături de Larisa Iordache

- Și-a pus problema blând sau într-un mod sever?
- În primă fază, mi-a zis: “Te rog, spune-mi ce ai!”. I-am zis că nu am nimic. Atunci mi-a zis: “Ok, te scot din concurs dacă nu-mi spui!”. Atunci am zis: “Stați că vă spun!”. Am mers la un RMN în satul olimpic, doctorii mi-au zis că am călcâiul fracturat. Le era imposibil să creadă că voi putea concura. Mai erau doar cinci zile. Mi-au recomandat să stau mai mult în pat, nici la masă să nu cobor. Am încercat tot felul de tapinguri cât mai strânse, iar în ziua concursului am rugat-o pe asistenta Andreea Milea să mă strângă atât de tare încât să nu-mi mai simt piciorul. 

- Cum a fost? 
- M-am dus pe sol, m-am încâlzit și m-am simțit bine. Am reușit să fac o tsukahara dublă și atunci am început să-mi curgă lacrimile de bucurie. Am zis: “Doamne, nu cred că am putut să fac asta!”. Apoi, am intrat în competiție fără să fac prea multe exerciții. Stăteam mai mult în pat. La sol, mi-am pierdut rezistența. Atunci, am și ratat la sol. Am pierdut și încrederea în mine, la bârnă am pierdut finala.

„Octavian Bellu și Mariana Bitang mi-au salvat cariera”

- Ce simte un sportiv când ratează un exercițiu? 
- Nu realizezi în prima fază. Se întâmplă multe în cap. După concurs, începi să te învinovățești. Devine tragic în minte. Vezi cât de supărați pe moment sunt oamenii din jurul tău care au crezut în tine. Eu intram într-o zonă negativă. Îmi ziceam: “Gata! Ajung acasă, pun cipicii în dulap, nu mai fac nimic că și așa nu sunt în stare de nimic!”.

- Cât ținea faza asta? 
- O oră, două. Apoi veneau părinții și ziceau: “Ok, facem cum vrei tu. Dar gândește-te că nu poți să stai așa acasă. Trebuie să te duci la școală, să te apuci să muncești”. Nu am crezut niciodată serios că pot să fac altceva decât gimnastică. Era doar un refugiu. Eram foarte vulcanică, dar la rece realizam cât de multă muncă era în spate. Devenisem un copil-adult-matur și-mi doream să fac acel lucru în continuare indiferent de probleme. De ce să nu o iau de capăt dacă o mai făcusem?!

- Înțeleg totuși că în 2011 a fost destul de greu.
-  Da, aveam dureri foarte mari. Domnul Bellu și doamna Bitang m-au dus la Viena. În România, doctorii spuneau că am doar o ruptură musculară, dar nimeni nu știa de ce nu se lipea la loc. Am făcut RMN, iar profesorul Weinstabl mi-a aliniat picioarele și a zis: “Avem două variante, infiltrație sau operație”. Domnul Bellu a zis: “Operație? La mușchi?”. 

Profesorul ne-a explicat: “Nu mușchiul e problema noastră. Sunt trei ligamente foarte finuțe care se rup foarte rar”. La mine, două erau rupte, iar unul se mai ținea foarte puțin. Sunt undeva sub fesă. Mai era un an până la Jocurile Olimpice, iar recuperarea dura șase luni. În gimnastică, dacă stai două săptămâni, trebuie să recuperezi o lună. Am avut însă abilitatea de a mă recupera foarte repede. 

- Cine a luat decizia pentru operație? 
- Cei din federație au spus că nu știu ce să facă. Decizia au luat-o părinții mei împreună cu doamna Mariana și cu domnul Bellu. Pot spune că dânșii mi-au salvat cumva cariera atunci. M-au dus la Viena, au stat cu mine. Doamna Mariana m-a spălat, m-a ajutat. Îmi era foarte greu, nu puteam să mișc piciorul nici până la 45 de grade. Îmi pusese două cleme, se puteau desprinde. Le sunt recunoscătoare celor doi. 

- Uite, chestiile astea nu sunt știute. Despre ei s-a scris mult că erau duri uneori. 
- Erau și duri, dar cred că au fost exact cum ar trebui să fie niște antrenori. Știau când să mă motiveze, când să mă lase în pace. Cinci, șase ani mi-au fost ca niște părinți. Nu mă așteptam. Au fost foarte apropiați de părinții mei…Eu îi spuneam mamei: “Doamna Mariana mi-a zis așa și mă doare. Nu știu cum să-i zic”. Mama punea mâna pe telefon și o suna. Discutau. Mama îi zicea. “Aveți dreptate, o să vorbesc cu ea”.

 Mama nu era în sală să știe ce făcusem. Eu spuneam ceva, doamna Mariana altceva, adevărul era la mijloc. Mama ne suna pe amândouă, apoi era totul ok. Părinții erau mereu în spatele meu. Eu văd viața ca pe o carte de matematică. Avem probleme, iar rezolvările sunt la final. Trebuie doar să le căutăm, nu putem să dăm direct la finalul cărții. Trebuie să pui fiecare detaliu în parte și așa găsești rezolvarea. 

Fața dură a carierei unei campioane » Larisa Iordache: „Doctorul mi-a zis că aș fi putut să-mi pierd rinichiul, dacă mai concuram o oră”
Larisa Iordache, campioană europeană la Sofia, în 2014

- Care e ecuația la care cauți încă rezolvarea? 
- Să-mi găsesc un drum care să mă facă mândră, liniștită, fericită. Să fiu eu. Încă încerc să mă liniștesc. E greu să faci 20 de ani ceva și apoi brusc să treci în altă parte.

Psihologul care o băga mai rău în depresie

- Se vorbește des în sport despre depresia de la finalul carierei. O simți?
- Nu. Eu fac terapie. Psihologul cu care lucrez acum e un om genial. Nu am crezut că pot fi atât de zen, de flower-power. Las lucrurile să vină. M-a învățat să am răbdare. Nu mă simțeam bine dacă mă simțeam tristă, nefolositoare. El mi-a zis că e ok să mă simt așa. Mă învață să accept. 

Eu nu mai eram adepta discuțiilor cu altcineva. Avusesem un moment destul de neplăcut în trecut în care psihologul de atunci vorbea cu antrenorul. Aveam 19 sau 20 de ani, mă pregăteam pentru Rio. Se despărțiseră părinții mei, treceam și printr-o operație la mână. Psihologul spunea că antrenorul nu avea nicio vină, că doar la mine e greșeală. Pe mine, ce-mi spunea mă adâncea în acea depresie. Nu am mai avut încredere, am fost dezamăgită complet. 

- Cum ai ieșit din situația aia? 
- Am luat o hotărâre cu mine însămi. Am făcut un pact. “De azi înainte nu mai vorbești ce nu trebuie! Discuți doar ce ține de gimnastică, nimic mai mult”. Dacă voiam să vorbesc că vreau să-mi fac părul, că vreau să-mi fac extensii de gene, că fac programare la unghii, nu mai vorbeam cu fetele, cu antrenorii, vorbeam cu părinții mei. Am încercat să las timpul să treacă, îmi acordam mai mult timp în sala de antrenament. Veneam înaintea fetelor, plecam după ele. Voiam să nu-mi reproșez absolut nimic în caz că nu prind locul la Rio. Criticii din jur vor exista mereu. Dar problema ta e când apare criticul din tine. 

- Când crezi că ai fost cel mai critică cu tine? 
- Când m-am lăsat, după 2017. Mi s-a rupt tendonul lui Achile, la Montreal, la Mondiale. Era un concurs simbolic, credeam că pot ține și eu ștacheta sus, la fel ca Nadia. Crainicii din sală le spuneau spectatorilor să mă urmărească, dar peste patru minute mi-am rupt tendonul. 

- Cum? 
- Am simțit ca și cum s-a rupt o placă de lemn de sub sol. Cu o zi înainte, unui olandez chiar i se rupsese o placă sub picioare. A cerut să repete exercițiul, ratase din cauza asta. Eu eram sub impresia acelui episod și am crezut că și sub mine s-a rupt o placă. Când am văzut că laba piciorului nu mă ascultă, m-am speriat foarte tare. 

A venit antrenorul (n.r. - Cristi Moldovan), a venit doctorul, mi-a zis: “E rupt tendonul, trebuie să mergem urgent la eco! Să nu faci nicio mișcare!”. Dacă m-aș fi mișcat, tot mușchiul gambei s-ar fi tras în sus și atunci trebuia o intervenție pentru a-l trage la loc.

Fața dură a carierei unei campioane » Larisa Iordache: „Doctorul mi-a zis că aș fi putut să-mi pierd rinichiul, dacă mai concuram o oră”
Larisa Iordache la sol

- Aveai dureri? 
-Pe moment, eram sub șoc. Aveam durerea că nu mai pot concura. Am mers în cabinet, mi s-au dat trei analgezice, eram zen. Antrenorul îmi promisese că dacă-mi fac bine concursul mă va duce la Victoria’s Secret. Ca să detensionez situația, am zis: “Mă duceți și în cârje?”. A zis: “Te duc unde vrei tu numai să nu mai aud că te doare”.

 Ulterior, am luat decizia să mă operez în România. Am făcut asta, dar s-a întâmplat ceva la schimbarea de la atelă la orteză. Se schimba unghiul piciorului și pe mine m-a durut infernal. Am realizat ulterior că atunci s-a rupt un pic de tendon. Când am revenit la antrenament și m-am urcat pe bară, am făcut doar un pic extensie cu piciorul pe bară și am simțit că a pocnit. M-am strâmbat de durere. Tendonul era pe jumătate rupt. A trebuit să mă operez din nou. Atunci, am luat decizia de a mă retrage, dar cu gândul că voi reveni. 

- Cum a fost perioada aia? 
- Foarte dificilă. Tendonul nu era ok. Când treceam cu mâna peste el, simțeam o mică gaură. Mă întrebam ce e, medicul spunea că totul e ok. Nu puteam face recuperarea ca la carte, kinetoterapeuții mi-au zis că mai trebuie mers și la alți medici. Am mers la cinci medici ortopezi din România, toți au zis că nu am nicio șansă să revin în sportul de performanță după trei operații la tendonul ahilian. 

Se punea problema că trebuie alt tendon din altă parte, dar o gimnastă are nevoie de toate tendoanele. Mama a zis: “Îți dau eu tendonul meu!”. Întâmplător, m-am întâlnit cu domnul Bellu și doamna Bitang, le-am spus problema și ei au zis dacă nu vreau să încerc la Viena.

- Și ai ajuns din nou la Viena. 
- Profesorul Weinstabl a zis că trebuie să desfacă acolo pentru a vedea care e problema reală. Am zis: “Ok, mă operez, dar am șanse să revin la nivel de top?”. El a zis că e sigur de asta. Vorbele lui au fost exact stropul ăla de speranță de care are nevoie un om, m-am agățat de ele. Auzeam în jur: “Se întoarce Iordache după atâția ani, a îmbătrânit, tralala”. Eu auzeam doar cuvintele respective. În perioada aia de trei ani, am fost foarte critică cu mine. Eram împărțită. Vreau să mai aud, nu vreau să mai aud, pot să fac, nu pot să fac. 

- Era și tentația de a ieși din viața riguroasă de sportivă și să începi o viață de femeie normală? 
- Nu. Știam că pot avea și viața normală în paralel. Îmi gândeam recuperarea, antrenamentele, viața personală.

Chinurile mamei ei bolnave de cancer

- Ai revenit după trei ani și au început durerile de rinichi… 
-  Durerile de toate. Am mai dat cu călcâiele de bară, m-am întins pe burtă la săritură. În gimnastică e foarte greu să pățești asta, dar eu am reușit cumva să cad pe burtă. M-am împrăștiat, cum zicem noi. Am vrut să mă feresc, mi-am prins mâna sub mine și am făcut o fractură la deget și o contuzie puternică la coastă. Am mai stat vreo lună. Apoi, la un element ușor la bârnă am căzut pe cealaltă coastă. Am mai stat două săptămâni. 

- Și spui că nu te consideri ghinionistă… 
- Asta e, m-am descurcat. Norocul meu a fost că s-a amânat Europeanul. Apoi, am ieșit pozitiv la testul de Covid. Am ajuns totuși la European și am avut o intrare în competiție foarte bună. 

- Cât te-a afectat boala mamei tale în perioada aia? 
- Mama a fost lângă mine, se bucura. Cu o zi înaintea finalei de la European am aflat că trebuie să se opereze. Ei nu i-a plăcut niciodată să meargă în spitale. I se făcea rău, avea trac. Dar încerca să fie tare. Zicea: “La câte operații ai avut tu, doar nu o să plâng eu la una singură. O să am curaj!”. La mine era stresul că după trei ani de pauză trebuie să fac o figură frumoasă, să o fac fericită pe mama, să-i fac fericiți pe antrenori, să ajut echipa. 

Ulterior, după ce m-am întors, am aflat că problema e gravă, au început durerile și mai mari. Am început să o ducem la medici, dar ea nu a vrut să se plimbe atât de mult la doctori. În ianuarie am aflat că tumorile s-au dus la cap. Avea dureri foarte mari, nici nu putea să stea în picioare. Neurochirurgul ne-a spus: “Decât să o țin eu șase luni aici, mai bine o luați acasă și vă bucurați șase luni de ea”. Și fix șase luni au mai fost. Momentul trebuia să vină, știam asta, dar nu voiam să vină. 

Fața dură a carierei unei campioane » Larisa Iordache: „Doctorul mi-a zis că aș fi putut să-mi pierd rinichiul, dacă mai concuram o oră”
Adriana și Larisa Iordache într-un moment de tandrețe. Imagine dintr-o altă viață

În ultima fază a bolii, mama se motiva când mă vedea pe mine. Plecam la concurs o săptămână, o găseam la pat. O luam: ”Hai, mama, jos din pat!”. Și se ridica. Încerca să-mi arate că e puternică. Am acceptat ce s-a întâmplat cu mama mea chiar dacă a fost foarte greu

- Larisa Iordache

- Se vorbește despre o maturizare bruscă atunci când îți pierzi mama. Ai simțit asta la tine?
- Mami ne-a ajutat pe mine și pe fratele meu să ne maturizăm mai devreme. Ea n-a vrut să depindem de ea. M-a încurajat să fiu independentă, să nu depind de nimeni. Am apreciat foarte tare la ea asta. Bine, avea momente când mă suna și mă zăpăcea zilnic. Nu răspundeam. Evident, era vorba doar de cinci minute pentru un telefon. 

Atunci îmi zicea: “Ok, ai și tu o mamă. Mai sun-o și tu!”. Îi spuneam: “M-ai disperat!”. Și îmi zicea: “Lasă că o să vezi când n-o să mai fiu…”. Vorbe clasice ale mamelor. Acum, îmi e dor să mă sune mama și să mă zăpăcească. Să-mi facă o critică bună. Dacă era în viață și vedea emisiunea asta, mă lua după că de ce am spus aia sau ailaltă.

“Sunt împreună cu un om foarte matur”

- Te gândești să ai familia ta?
- Categoric. Sunt împreună cu cineva. Am lângă mine un om foarte matur. Un om care e foarte serios în ceea ce privește relația, familia. Ne completăm. Când va veni momentul, nu vom spune nu. 

- Rămâi cu un regret după carieră?
- Nu am niciun regret. Doar că aș fi vrut…să fiu pe podiumul olimpic. Aș fi vrut să urc la individual. Am fost foarte aproape. Asta e părerea mea de rău. Dar să nu spunem niciodată niciodată. 

- Adică? Te referi la fetele pe care le antrenezi, bănuiesc. 
- Evident, îmi doresc ca fetele să depășească toate performanțele de până acum din gimnastică. Dar…cum am revenit după trei ani…dacă o să iau o decizie la un moment dat, nu pot să zic nu. O să merg pe instinct. 

Fața dură a carierei unei campioane » Larisa Iordache: „Doctorul mi-a zis că aș fi putut să-mi pierd rinichiul, dacă mai concuram o oră”
Larisa Iordache, ofițer de Poliție pe teren în perioada pandemiei

- Stai puțin! Ce vrei să spui? Larisa Iordache s-ar putea întoarce?
-  Nu vreau să spun nimic. Sunt într-o altă viață de multă vreme, sunt împăcată. Dar nu spun nu. 

- Ce te-ar face să te întorci într-o viață pe care ai consumat-o deja? 
- Poate am consumat-o pentru alții. Ajungi la un anumit prag de maturitate, când spui: “Ok”. Devine o luptă cu tine însuți. Iar eu am această luptă cu mine. Ca drept dovadă, sunt Gemeni. Prietenul meu îmi spune: “Las-o pe Larisa cealaltă deoparte!”. Nu știu, dar dacă voi face acest lucru îl voi face în liniște. 

- Știi unde sunt Jocurile Olimpice în 2024? 
- (Râde) Știm. Nu cred că-mi va fi foarte greu să mă obișnuiesc cu obiceiurile locului. Paris e un oraș foarte frumos. Dacă voi fi acolo, voi merge oricum în calitate de spectator. Dar nu știu încă din ce postură voi merge. Doar că asta nu e o promisiune! Vreau doar să fiu liniștită.-

Bitang și cutia de înghețată de pe marginea piscinei

- Povestește-mi o anecdotă din cariera Larisei Iordache. 
- N-am fost un copil zăpăcit. Pot să povestesc doar momentele în care antrenorii ne găseau dulciuri. Nouă ni se părea că ne iau tot.

- N-aveați voie… 
- Aveam voie! Dar nu în cantitatea în care voiam noi. Dacă primeam trei cuburi de ciocolată, eu voiam toată ciocolata. Câteodată, doamna Mariana ne dădea chiar mai mult. 

Fața dură a carierei unei campioane » Larisa Iordache: „Doctorul mi-a zis că aș fi putut să-mi pierd rinichiul, dacă mai concuram o oră”
Larisa Iordache, concentrată înainte de concurs

- Care era polițistul bun și care era polițistul rău dintre Bellu și Bitang? 
- Depinde dacă îți ieșea antrenamentul. Dacă îți ieșea, nu era nimeni rău. Dacă nu-ți ieșea, o trimiteam pe fata căreia i-a ieșit antrenamentul să ceară dulce. Seara primeam chestii. Aveam o greutate de la Centrul de Medicină Sportivă, dar nimeni nu o respecta. Depășeam, eram în creștere. Aveam tot felul de scuze. Noi o trimiteam pe cea mai slabă fizic dintre noi, pe cea care făcuse antrenamentul bine. Nici nu mai știu ce aveam de mâncare. 

- Nimic cu nimic. 
- Nuuu. Eu acum nu mănânc câtă mâncarea primeam atunci. Pe cuvânt. Acum sunt alte vremuri, înainte era foamete. Am ascultat povești de la colegele mai mari și ele au prins foamete. Eu am primit undeva la mijloc, nici prea mult, nici prea puțin. Uite, aveam un tonomat de înghețată. 

- Nu înfunda Octavian Bellu fanta prin care intrau fisele? 
- Nuuuu. Noi am prins latura asta relaxată, după ce ei s-au întors în gimnastică. Ne premiau foarte des dacă ne ieșeau antrenamentele. Conta foarte mult dacă dădeam randament. Eu am fost chiar răsfățată. Revenind, îi spuneam seara doamnei Mariana că renunțăm la masă dacă ne dă înghețată. Se gândea și spunea “Nu!” pe un ton foarte serios. Șușoteam toate că e clar că nu ne dă nimic. “Ce ne facem?! Am renunțat și la masă, nu mâncăm nici înghețată”. Ne lăsa, însă, să mergem la piscina de afară. Apoi, doamna Mariana venea pe marginea piscinei cu o cutie plină de înghețată și ne împărțea tuturor. 

-Nicio escapadă? 
- Când eram la Deva, trimiteam pe cineva la magazin să ne ia de mâncare. Ne-a prins o antrenoare. Ne era frică de faptul că ne va pârî la antrenorii noștri, soții Moldovan. Când a venit antrenoarea respectivă în sală, noi ne-am speriat groaznic. Fetele m-au împins în față: “Larisa, tu vorbești frumos! Du-te și vorbește cu ea, roag-o frumos să nu ne spună!”. M-am dus. I-am cerut scuze. Ea spune: “Stați liniștite că nu vă spun. Doar că data viitoare feriți-vă ca lumea”. 

- Ai citit cartea lui Stejărel Olaru despre Nadia, despre tratamentul îngrozitor la care era supusă? Mă gândeam că ești norocoasă că ai făcut gimnastică în vremurile astea, era traumatizat atunci pentru copil.
- Nu am citit-o. Tind să cred că am fost omul potrivit la momentul potrivit cu oamenii potriviți. Și am avut un parcurs potrivit mie, omului care am devenit, copilului care eram și adolescentului care și-a trăit viața de adolescent. Sunt mulțumită de viața pe care am parcurs-o. Nu aș înlocui nimic. 

- Nici cicatricile de pe spate? 
- Nu. Am noroc că sunt bună de piele. M-am vindecat bine și foarte frumos.

URMĂREȘTE AICI INTEGRAL EMISIUNEA GSP LIVE CU LARISA IORDACHE

Playtech: ȘOC! Putin, pus la pământ de SUA. Decizia istorică luată ACUM! E INCREDIBIL


Comentarii (3)
kingme
kingme  •  14 Aprilie 2022, 17:13

O campioana adevarata pe care Romania actuala nu o merita.Cum au vorbit de ea dupa treaba cu Politia,cate judecati de valoare emanate de cetatenii nostrii in legatura cu ea,cata rautate prosteasca...iar corpul ei este corpul ei nu va datoreaza voua explicatii.Pacat ca a trebuit sa sacrifice atat

maxp
maxp  •  14 Aprilie 2022, 14:48

Apreciez întotdeauna câte un articol despre câte un mare sportiv, totuși faptul ca suntem total pe lângă actualitate... Vrem sa revenim în top în gimnastica artistica, dar în continuare nu mediatizat nimic, nicio știre despre concursul de la Jesolo... E ok, ne amintim și de fostele glorii, dar Larisa e trecutul, pe Stanciulescu, Sfiringu, Barbosu nu le băgăm în seama. Cred ca au nevoie de puțin incurajare, în ele ne punem speranțele.

dobrin
dobrin  •  13 Aprilie 2022, 23:12

Pacat ca s-a slutit cu operatiile estetice.

Vezi toate comentariile (3)
Comentează