ARTĂ ȘI SPORT Poetul Robert Șerban: „Am fost nebun după baschet, în liceu jucam ore în șir, până nu mai vedem coșul”

În faimosul film de cinema „Il Postino”, personajul Pablo Neruda (marele poet chilian, laureat al Nobelului pentru Literatură) spune aceste cuvinte: „Noi, poeții, suntem toți obezi”. Neruda era într-adevăr obez. Dar nu avea dreptate.

Și Robert Șerban este poet și, totodată, slim fit. Deși nu peste mult va împlini cincizeci și cinci de ani.

Întrebat cândva care este secretul longevității sale, Sir Winston Churchill, care a băut enorm și a fumat și mai mult, a răspuns cu umorul său excesiv de britanic: „Sportul. Nu l-am practicat niciodată”. Robert Șerban l-a practicat. 

Și deși nu a ajuns încă la vârsta venerabilului Churchill, nu dă semne de îmbătrânire. Iată, poetul Robert Șerban, originar din Severin, dar stabilit de treizeci și cinci de ani la Timișoara.

- Robert, ne uităm așa la dumneata și vedem un domn bine, care nu-și arată vârsta. Efectuați educație fizică și sport?
- Dacă jocul de șah cu calculatorul se pune, atunci trece-mă pe listă. Dacă nu, bifăm în contul metabolismului faptul că nu-s gras, deși mănânc cu plăcere. 

- Care este relația ta cu sportul, în calitate de practicant și în calitate de privitor? 
- Am fost un copil hiperchinetic, unul de groază. N-aveam astâmpăr absolut deloc, nici la școală, nici la masă, nici la joacă, nici acasă. Niciunde. Mă mișcam tot timpul și m-aș fi jucat orice, cu oricine, oricând. Sperând că o să-mi găsesc naibii locul, învățătoarea m-a mutat prin bănci, în clasele I-IV, de vreo trei ori cu fiecare coleg de clasă. Și eram 36. 35x3=105 mutări. Ba m-a pus și la catedră, biata doamna Dedu, nu mai știa ce să-mi facă să mă potolesc și să nu-i mai deranjez orele. Dacă ai mei părinți s-ar fi prins că mi-aș fi putut-o cheltui energia aia în vreun sport, ar fi avut în familie un campion județean. 

Dar cum nu și-au dat seama, eu le-am scos peri albi, iar ei m-au mai astâmpărat cu binecunoscutele unelte ale epocii, palma și cureaua. Nici când mi-am făcut abonament la ziarul Sportul nu m-am potolit. Dimpotrivă, cititul îmi dădea idei în mișcare, ca să vorbesc ca la radio.  

- Care e treaba cu baschetul? De ce baschetul? De la ce v-ați luat tu și îndrăgitul sport? Care este baschetbalistul tău preferat din toate timpurile, și de ce Michael Jordan?
- Descoperirea baschetului a fost unul dintre noroacele vieții mele de preadolescent, noroc care mi-a fost de ajutor până acum vreo 5 ani, când am suferit o intervenție chirurgicală la piciorul de bătaie, dreptul. Treceam dintr-a 7-a într-a 8-a și clasa mea s-a mutat din școala în care învățasem până atunci, într-un corp nou de clădire, care ținea de Școala nr. 2. Acolo se juca, tradițional, baschet. Eu cu colegii jucaserăm volei. Și, bineînțeles, fotbal, dar fără talent. Însă cine mă alegea pe mine în echipă avea, în plus față de adversari, un portar și-un vârf, fiindcă eram ca un piston de la o poartă la alta, făcând și atacul și apărarea. Nu știam cu mingea, dar îi încurcam cu ubicuitatea. 

În vacanța de vară de dinainte de a 8-a am mers în două tabere, una la Amara, unde am învățat să înot, și alta la mare, la Năvodari, unde era să mă înec. Cum în ambele tabere se arunca la coș, se juca baschet, a fost un prilej să mă bag în seamă și, implicit, să mă pregătesc pentru începerea școlii. 

Fiindcă aveam energie, viteză și eram slăbănog, baschetul s-a prins repede de mine. Îmi lipsea talia, dar am lucrat la detentă. Și am excelat la dribling, încât, deseori, îmi driblam și coechipierii care încercau să-mi ia mingea, exasperați că nu-i mai dau drumul și o tot frec. 

Am fost nebun după baschet, dragă Andrei, în liceu jucam ore în șir, până nu mai vedem coșul, iar vara, în vacanță, îmi începeam antrenamentele de la ora 3 după-amiază. Singur, în plin soare, pe terenul de la Liceul Industrial 1, din Turnu Severin, aproape de unde locuiam. Mint. Mai erau cu mine și niște câini care, cu un ochi, mă priveau topiți din umbra îngustă a gardului unde se pripășeau. 

Pe la 18-18.30 începeau să vină și alți jucători, cu care, apoi, o ardeam până seara pe la 22, când se făcea beznă. Și asta zi de zi. Iarna jucam, pe același teren, cu colegul meu de clasă Cristi Poenaru, ambii cu mănușile în mâini, ca să nu ne degere degetele. Din când în când, mai măturam zăpada ce cădea peste teren. Îmi făcuse un coș și în cameră, dintr-un sârmă, iar mingea, pe care o băgam de sus, era din burete. 

Idolul meu și al multor adolescenți din Severin a fost Dražen Petrović, jucător la Cibona Zagreb, între ‘84 și 88, apoi un an la Real Madrid, și din ‘89 până în ‘93, când a murit tragic, la 28 de ani, într-un accident de mașină, în NBA. 

Era genial și simpatic, scotea limba când arunca, dar o făcea instinctiv, n-avea nimic cu adversarii. Îți dai seama că toți eram, când jucam și când dădeam la coș, cu limbile afară de-un cot, sperând că-i secretul aruncărilor câștigătoare. Și mai avea Dražen o fentă pe care i-o imitam bine: bătea rapid mingea, de pe o mână pe alta, în fața adversarului, iar la un moment dat și-o dădea pe sub piciorul stâng, o prindea cu ambele mâini, se-nălța și arunca. Iar asta se întâmpla în fracțiuni de secundă. Vră-ji-to-ri-e! Am avut șansa să văd multe meciuri de baschet transmise de televiziunile sârbe și să admir mari jucători și echipe fantastice. Cuscrii sârbi ne-au făcut mai suportabil comunismul nenorocit al plăvanului de Ceaușescu (care, apropo, era și mai ridicol când făcea vreun sport, fiind bâtă).      

- Ce se întâmplă cu Politehnica Timișoara? De ce nu reușim să o vedem din nou pe Poli în prima divizie, acolo unde îi e locul?  
- Dragul meu, fac parte din categoria celor care se pricep doar la politică, nu și la fotbal. Mă mai uit la meciurile din campionatele mondiale și la cele din cupele europene, când joacă echipe ce fac spectacol. Altfel, fotbalul mă plictisește îngrozitor, cred că ar trebui să iau trei pastile de Diazepam că să suport un meci din campionatul național. Sau aș intra pe teren să dau puțin ritm jocului. Asta nu înseamnă că, bănățean cu perfectul simplu fiind, nu-mi doresc ca Poli Timișoara să prindă prima divizie. Până mă pensionez sper să se întâmple asta, ca să am unde-mi duce nepoții să vadă niscai mișcare. Forța, Viola!

- Fii trimisul nostru special în lumea literelor din țara noastră și fă-ne un scurt rezumat: cine dintre îndrăgiții noștri oameni de litere ale legături cu sportul și care sunt acelea? Ce fac dânșii? Joacă ping-pong, șah, scrimă? Sunt halterofili? Ridică marii noștri condeieri greutăți? Cum e?
- Cu o miuță fiecare scriitor este dator, nu? Dar, cum bine intuiești, există viață (sportivă) și după fotbal. Uite, eu mă mai întâlnesc, uneori, la un ping-pong cu Borco Ilin și Bogdan Munteanu, ultimul fiind și organizatorul, în primăvara acestui an, împreună cu librăriile Cărturești, al unui concurs de table, el fiind expert. Cine a ieșit pe locul 1? Ai ghicit, unul care joacă șah, eu. Marcel Tolcea și Cristian Tudor Popescu practică tenisul de câmp, precum, până nu demult, Livius Ciocârlie. Ioan T. Morar a făcut lupte. Cu Bogdan Munteanu, Goran Mrakić și Cristian Vicol am fost în echipa care a jucat baschet de la egal la egal cu cea a mai tinerilor librari de la Cărturești. Radu Vancu și Răzvan Voncu au practicat și ei acest sport înălțător, sper să o mai facă și azi.

Gabriel Liiceanu a jucat box, ca și, bănuiesc că știi, Cezar Ivănescu. Mariana Gorczyca joacă, și încă foarte bine, golf. Lista scriitorilor-fotbaliști e mare, n-am habar decât de o micuță (nu miuță) parte din ea, pe care se află Eugen Suciu, Mircea Mihăieș, Radu Paraschivescu, Moni Stănilă, Adrian Bodnaru, Marin Mălaicu-Hondrari, Cristian Pătrășconiu, Dan Coman, un Cristian, Cosmin Ciotloș. Cât despre scrimă, ce altceva-s pixul ori stiloul dacă nu mici florete pe care mai toți le mânuim, bine sau rău, după pricepere și talent? 

- Există în frumosul film de cinema „Il Postino” o replică a personajului Pablo Neruda: „Noi, poeții, suntem toți obezi”. Dumneata ești poet și iată că nu se adeveresc vorbesc. Din ce ai observat, sunt poeții mai predispuși spre obezitate? – și dacă da, de ce?
- Eu știam că-i exact invers și am aflat asta pe la 16 ani, de la poetul Valeriu Armeanu, alături de care înotam și care, la un moment dat, în timp ce-mi vorbea despre un confrate de-al său, a exclamat interogativ: Cine dracu a mai pomenit poet cu burtă?! Exagera nea Valerică, așa cum mult exagerează personajul Neruda. Evident că dacă faci mișcare ai șanse mai mari să-ți păstrezi... silueta, însă dacă nu corelezi asta și cu un regim alimentar măcar normal, de nu „sănătos”, crești repede-n volum. Și nu în cel de poezie.

- Ce ai învățat, dragă Robert, din sport, privindu-l, practicându-l? Care sunt lecțiile? Ai putea să le rezumi într-un scurt, dar cuprinzător poem?
- Am învățat că limitele fizice țin de creier, nu de restul trupului. Că pot mai mult decât mi-am imaginat. Dar și mai puțin decât m-am așteptat. Că jucând baschet am fost pur și simplu fericit, chiar și când am pierdut. Că am plâns în hohote de fericire în clasa a XII-a când, pentru prima dată în istoria ei, Cupa județeană de baschet între liceele din Mehedinți a fost câștigată de echipa Liceului 6, din care făceam parte și pentru care am dat cinci coșuri de trei și încă altele de două. Că tricoul pe care l-am primit atunci ca premiu a fost cel care în care am jucat și student, dar nu fiindcă n-aș fi avut altele, ci pentru că avea în el aripile de la 18 ani. 

Demult, în prima studenție, am scris un poem despre când jucam ca un neg... ustor de aer și când se topea bitumul de pe teren sub tălpile bascheților mei. Ăsta-i:

s-a umflat colecţia de biscuiţi
şi a năvălit în centru
ca o născătoare gravidă din senin

asta trebuie să fie o ambiţie a domnului şerban
a explicat maiorul pricină
şi pe terenul de basket se dădea în stambă
domn' maior
eu-l ştiu de când era-ntr-a opta
îl poreclisem energie că alerga tot timpul
ara terenul cu mingea
îi dribla şi pe-ai lui şi pe-ai ălora
ajungea în faţa panoului
şi în loc să dea coş
se întorcea / aşa / de-al dracu
îi mai dribla o dată pe toţi
iar când arunca de la jumătatea terenului
urlau elevele de la profesională
de ziceai că-i maternitate
nu bază sportivă

- Care sunt sportivii tăi din România care te-au impresionat cel mai mult în trecerea timpului și de ce?
- Aveam 6 ani când am văzut-o pe Nadia Comăneci luând 10 după 10 și câștigând medalie olimpică după medalie olimpică, la Montreal. A fost prima care m-a gâtuit de emoție. Apoi, oltean fiind, am iubit foarte mult Universitatea Craiova și jucătorii ei de fotbal, de la Costică Ștefănescu și Ilie Balaci, până la Geolgău, Cârțu, Silviu Lung, Crișan, Țicleanu, Cămătaru. Sigur, apoi, au urmat Hagi, dar și Simona Halep, Ivan Patzaichin, dar și Dan Grecu, Ilie Segărceanu, dar și Ghiță Mureșan ori David Popovici. De ce? Fiindcă în fiecare dintre ei, mai ales când au fost în competiție pe teren sau pe apă, am fost și eu. Fiindcă am tras, am jucat, am scrâșnit și din dinți și mi-am dorit enorm să înving, să învingă. Pielea unui sportiv este cea mai încăpătoare dintre toate, în ea nu stă doar titularul, ci, uneori, un popor întreg. 

- Ai doi copii, o fată majoră și un băiat adolescent. Lor ce sfaturi le-ai dat cu privire la sport? Să se facă? Te ascultă? Din ce ai observat la generațiile lor, cum stă tineretul cu sportul în țara noastră? Se place?
- Fiica mea, Crina, tocmai a alergat 42 de kilometri, pe o diferență de nivel de 2200 de metri. M-a luat cu vertij numai când mi-a spus. Îți dai seama, un maraton! Aleargă zilnic între 5 și 10 kilometri, a câștigat câteva curse de 21 de kilometri prin munți și văi, dar 42?! Sunt tare, tare mândru de ea. În plus, merge constant la sală, uneori și la cea de cățărat, e sportivă serioasă. 

Tudor face tenis și mai trece și el pe la aparate. Uneori, îl mai iau Crina și mama lor la alergat, dar el cam preferă trotineta. Cea electrică, bineînțeles. Amândoi înoată bine și iubesc apa. În tinerețe, hi-hi!, au jucat și baschet, dar, iată, fiecare a luat-o pe drumul său sportiv. 

Sper că sunt destui tineri care fac mișcare în țărișoara asta. Când copiii mei făceau baschet, la un moment dat sala era full, nu mai era loc nici să bați mingea de câți micuți erau pe acolo. Și e vorba de o sală mare, pentru competiții. 

Să știi că dacă a dispărut maidanul, cel puțin în orașele mari, asta nu înseamnă că urmașii noștri nu fac sport. Îi vezi pe biciclete, alergând prin parcuri, pe rotile, prin săli de forță și întreținere. Instinctul de conservare și/sau conștiința pune tinerii în mișcare. Deși lipsesc locurile amenajate pentru sport – terenurile liceelor si școlilor încă au lacătul pe ele după ce se termină orele –, lumea tânără se descurcă și pare chinetică.