„A durat vreo 3 ani tratamentul de leucemie. Liverpool a însemnat de atunci și mai mult” » Interviu cu poetul Alin Dimache: „Poezie am găsit pe mai multe stadioane”

Articol de Andrei Crăciun - Publicat miercuri, 31 decembrie 2025 19:26 / Actualizat miercuri, 31 decembrie 2025 19:28

Alin Dimache este avocat, poet și „cormoran”. Pe scurt, Liverpool i-a schimbat viața, poate chiar i-a salvat-o. Povestea e mai lungă, dar merită citită. În copilărie, Dimache era stelist și a adormit plângând după meciul de la Middlesbrough. Apoi s-a întâmplat că Alin s-a îmbolnăvit de leucemie, dar, visând la Anfield, s-a vindecat.

Și s-a mai întâmplat că a ajuns în Anglia, printr-o minune făcută de alți suporteri ai lui Liverpool. “You will never walk alone”, știți cântecul. Poezia a venit firesc, pentru că, spune Alin Dimache, “atât în poezie, cât și în futbol, aducem cu toții viețile, poveștile, durerile și bucuriile noastre.” Cel mai poetic fotbalist pe care l-a văzut vreodată a fost Ronaldinho. De la Liverpool, astăzi, jucătorul care-l predispune cel mai mult la lirism este italianul Chiesa.

- Alin Dimache, performer poetic deja consacrat, poet, poet debutat în volum (felicitări!). Și deloc în ultimul rând un fan Liverpool. De ce? De ce anume „cormoranii”? Tu ești din Teleorman, cum ai ajuns tu cu inima pe Anfield Road, și nu, să zicem, la CSM Alexandria?
- Eram fascinat de fotbal când eram mic. Pe la 8-9 ani eram stelist. La un moment dat, ca să nu-mi limitez experiențele de microbist, am decis să susțin orice echipă avea roșu sau albastru pe tricou din campionatele străine, deci cel puțin jumătate din fiecare campionat. Am început atunci să fiu familiar cu Xabi, Torres, Gerrard, Hyypiä. La momentul ăla însă nu puteam fi considerat după niciun standard un fan Liverpool. Un declic a fost când au mutat Liga 1 pe GSP TV, nu prindeam atunci pe cablu la Dobrotești, așa s-a domolit și stelismul din mine (și n-a mai revenit niciodată la aceeași intensitate).

După o pauză de urmărit futbolul, prin zorii anilor 2010, am remarcat din jocurile FIFA că Liverpool a căzut mult față de când făceam eu ochișorii mari la acel gol al lui Gerrard cu West Ham în finala Cupei Angliei din 2006. Atunci m-am simțit dator să țin cu Liverpool, părea că au nevoie întrucâtva de mine. O să râdeți, stimate Crăciun, dar eu chiar cred că e important fiecare om care ține cu o echipă. Undeva, ceva se mișcă în lumea nevăzută când cineva plânge sau râde pentru Liverpool. Cu riscul de a piersifica întrebarea, mai interesant e și cum a evoluat relația mea cu Liverpool.

Nu va exista sezon mai frumos cum a fost sezonul 2013/2014 când am ratat titlul pe finalul campionatului, după sezonul splendid făcut de Gerrard, Suarez, Sturridge, Coutinho și ceilalți. Pe 8 februarie 2014 ai mei spulberă Arsenal cu 5-1 pe Anfield și eu eram internat de o săptămână în spital. Televizor cu tub și Sturridge robot dance, 4-0 în minutul 20.

Stimate Crăciun, ce înseamnă bucuria unui meci de fotbal într-un salon cu copii, toți fără păr, fără să știi ce se întâmplă cu tine dar având o oarecare bănuială că nimic nu va mai fi la fel? A durat vreo 3 ani tratamentul, leucemie. Liverpool a însemnat de atunci și mai mult. Era scăpare, era visare, erau oameni care sunt acolo unii pentru alții când le e greu. Am avut și eu parte. În preajma Crăciunului din 2015, tot prin spital eram. Să zic așa din amintire fără să verific, cred că-și mai spărsese Martin Skrtel capul de vreo 3 ori și mai dăduse măcar un gol cu capul spart în poarta lui Arsenal.

Astea erau micile lui rutine. M-au vizitat atunci Laura și Mihai Economu, primii fani Liverpool pe care îi cunoșteam în viața reală. Moș Crăciunii mei prin Asociația Pavel. Îmi aduseseră materiale cu Liverpool, un rucsac, un fular, stickere. Era mare șmecherie pentru că eu nu aveam nimic, aveam doar wallpapere, poze pe Facebook la cover. Să vezi însă, stimate Crăciun, că soții Economu aveau planuri mai mari.

La petrecerea de sărbători au inițiat o acțiune a fan clubului din București care avea să aibă ca finalitate ajungerea mea pe Anfield la un meci cu Chelsea. Horia Matei, omul care a crescut de la zero fan-clubul românesc, a coagulat comunitatea din București să-mi facă bucuria asta. Un om care nu știa mare lucru despre mine. Mi s-a părut ireal atunci, nu credeam că oamenii pot fi așa buni, în general.

Vezi dumneata, stimate Crăciun, astea sunt lucruri care mie mi-au arătat o altă lume. Nu că aș fi avut eu cine știe ce copilărie grea. A fost frumos, dar în jurul meu, oamenii își calculau mereu toți pașii, toți banii, toate relațiile, ziceau rareori „mulțumesc”, căutau să scoată mai mult și să dea mai puțin. Așa învățaseră ei, așa știau ei mai bine, că viața era grea. Nu sunt aici să-i judec. Și nu mă refer la familia mea, ci la comunitate în general. Liverpool mie mi-a arătat că merită să faci altfel, că umanitatea e un pic mai mult decât scopurile mărunte pe care le vedeam în jur.

Aveam să ies prima dată din țară și să văd cu ochii mei oameni care cântă – în cârciumi, pe străzi, pe stadion. Și nu cântă degeaba, asta înseamnă ceva, cântau de cei plecați, cântau de cei rămași, de glorii, de răscruci – toate erau lucruri care îi uneau. M-am întors în Dobrotești cu altă privire. E una din poveștile care încă mă ghidează în felul cum văd în jur. Mulțumesc din nou Laurei, lui Mihai, lui Horia și OLSC România. A contat foarte mult, contează încă.

- Alin Dimache, ce spui că au în comun fotbalul și poezia?
- Mai multe decât ar părea pentru utilizatorul neexperimentat. Nici în futbol, nici în poezie nu e vorba despre ce se spune expres, întotdeauna sensul e unul misterios și intrinsec. Atât poezia, cât și futbolul, sunt esențiale să articuleze acest sens misterios. Dacă schimbăm limbajul, se va schimba sensul. Atât futbolul, cât și poezia, sunt metalimbaje. Atât în poezie, cât și în futbol, aducem cu toții viețile, poveștile, durerile și bucuriile noastre. Ați remarcat câte cântece de galerie seamănă cu declarații de dragoste? Aproape toate. Există oameni în lumea asta pentru care singurul mod social acceptabil de a-și exprima emoțiile e ăsta, dragostea față de echipă. Ăsta e doar un exemplu în care futbolul nu e doar un joc cu mingea. E un limbaj. Și unul care ține niște oameni cât de cât întregi. Eu îi fac declarații de dragoste lui Federico Chiesa și asta înseamnă mult mai mult decât un jucător care nu prinde echipa și are cel mai frumos cântec de galerie

- Care jucător de la Liverpool te predispune cel mai mult la lirism? Totodată, care e jucătorul cel mai „poetic” pe care l-ai văzut tu vreodată?
- Chiesa, am spus deja. A mai fost și Nunez. E ceva la jucătorii care nu se adaptează dar au un mod aparte de a se exprima. Chiesa e luminos. Darwin era haotic. Când se trage linie poate sunt loseri dar nu poate spune nimeni că n-au contat. Cel mai poetic pe care l-am văzut vreodată cred că e Ronaldinho. Pentru el nu era suficient să dea gol, pase, să câștige, el căuta să se exprime prin ce făcea pe teren. N-avea nevoie de vocabular pentru că se inventase balonul. Nici nu cred că avea, din ce s-a dovedit ulterior.

„A durat vreo 3 ani tratamentul de leucemie. Liverpool a însemnat de atunci și mai mult” » Interviu cu poetul Alin Dimache: „Poezie am găsit pe mai multe stadioane”

- Ai jucat și dumneata fotbal în copilărie? Pe ce post evoluai și de ce n-ai făcut o carieră? Nu te descurcai cu „varza”?
- Am jucat, am jucat. Eram gras, stimate Crăciun. Ăsta era postul meu, gras și guraliv. Deși timid în rest, pe teren eram slobod la gură, șut năpransic ca Gerrard și viteza lui Kenny Dalglish (desigur, bătrân). Din păcate aveam ceva și din mania neaoșă a lui Ionel Ganea, prietenii mei de-atunci știu. N-o să dau mai multe detalii, îmi e rușine. Oricum, perioada când jucam futbol era preferabilă perioadei când m-am apucat de wrestling.

- Ce se întâmplă cu Liverpool în acest an, de ce nu reușesc ei să ia titlul două ediții la rând? E un blestem aruncat asupra „cormoranilor” sau care e buba?
- Nu e blestem. Pentru Liverpool n-a fost niciodată ușor și nici nu trebuie să fie. Nu cred nici că e o bubă. Ăsta e jocul. Lui Arne Slot aș vrea însă să-i reproșez public pe această cale că nu-l joacă pe Chiesa mai des. Arne, dragule, dacă citești asta, nu e frumos, bagă-ți mințile-n cap! Bagă-ți mințile-n cap că prea vorbești urât!!!

- Se califică România la Cupa Mondială din 2026? Și dacă da, mergi în Mexic, Statele Unite, Canada, să vezi naționala? Își permit poeții călătorii atât de lungi?
- Nu mi-am permis să mă gândesc. Puțin probabil să lipsesc o lună legată din București. Poeții își permit să viseze. În rest, după posibilități. Aș vrea să merg dacă ar juca România la Los Angeles. Îmi imaginez așa tricolorii în parfum night blooming jasmine.

- Dintre echipele românești de club, care ți se pare cea mai apropiată de poezie? Pe care stadion crezi că găsești cel mai lesne poezia?
- Poezie am găsit pe mai multe stadioane, dar puține se pot cita într-un cadru atât de formal cum e acesta. Nu pot să mă dezbrac complet și pentru totdeauna de stelism. Nu am cum. E nefiresc să ții cu o echipă în copilărie și să te sucești pe la rivali. În schimb, vă propun o optică poetică a stelismului: Să iubești o echipă care își clădește istoria pe agresiune, pe toate avantajele regimului, o echipă care a adunat (mai mult sau mai puțin cu forța) cei mai buni jucători din țară, apoi făcea jocurile ca, alături de Dinamo, să împartă rezultatele.

Modul ăsta de operare a reverberat mult timp. Atenție, nu militez împotriva acestei iubiri, dimpotrivă, aceste fapte fac mai puțin din seara de 7 mai 1986? Am auzit povești. Câte bucurii aveau oamenii atunci? În comunitate, așa? Sau, mai aproape de mine, faptele fac mai puțin din sfertul cu Rapid din Cupa UEFA? Am cunoscut fericirea atunci când Emil Grădinescu a strigat la microfon „Se vede Eindhoven” în semifinala cu Middlesborough. De atunci, totul a luat-o în jos. Cine poate să-mi ia asta? Mi se pare că să fii suporterul unei echipe atât de pătate și de atroce e o formă de iertare și de bunătate. Ați fi poate tentat să mă numiți naiv și poate ați avea și dreptate, dar pe mine mă înduioșează optica asta, prefer s-o perpetuez. Oricum, Steaua e într-un fel de purgatoriu acum, poate că există un departament pe futbol acolo sus. Sper să fie purgatoriu și nu iadul, care e veșnic. Sper că există iertare pentru echipa pentru care am adormit plângând pe 27 aprilie 2006.

- Ia să ne spui tu nouă, fiindcă știm că poeții umblă în anturaj, alți poeți români ai zilelor noastre pentru cine pătimesc și de ce?
- Evit anturajele, în general. Sunt mai degrabă o anexă la orice anturaj. Prefer să umblu în formule de 2, maxim 3. De la 3 în sus oamenii vorbesc în general prostii. Dintr-o asemenea configurație de 3, cu mine cu tot, am să amintesc de Andrei Zbîrnea, fan Borussia Dortmund, și de Vlad Alui Gheorghe, fan AC Milan. N-am idee însă de la ce s-au luat. Rămâne ca temă.

- Zi-ne, te rog, un poem, de-al tău sau de-al altora, care are în centru fotbalul și care îți place dumitale în mod aparte.
- Dacă tot l-am numit, e un poem al lui Vlad Alui Gheorghe despre Jerzy Dudek, publicat în Antologeek: Către tine, cel de peste 2000 de ani (Editura pentru artă și literatură, 2024).