EXCLUSIV Românul care i-a tratat pe eschimoși și i-a cunoscut pe Johan Cruyff și Ștefan Kovács: „Am refuzat să-mi schimb numele și să intru în PCR!” » Amintiri de colecție: „Rașchetăm câte două beri”

În cadrul emisiunii moderate de Ovidiu Ioanițoaia, George Freundlich vorbește despre viața sa așa cum alții povestesc un film. Cu meciuri ale naționalei din ’94 care l-au „ținut în viață” la capătul lumii, cu un tricou cu Hagi purtat în Antarctica, cu seri de orchestră după ture epuizante la Urgențe și cu o întâlnire neașteptată cu Johan Cruyff într-un magazin din Amsterdam.

Medicul care a îngrijit comunități izolate din Canada și a fost premiat la nivel național rămâne, înainte de toate, un povestitor seducător și un român care nu și-a negociat identitatea, chiar dacă a fost forțat să o facă pentru că era român de etnie evreiască.

VIDEO. „Kopek!” » Cuvântul magic care l-a făcut pe Johan Cruyff să-l îmbrățișeze pe George Freundlich

- Domnule Freundlich, de unde până unde aprehensiunea asta față de sport? Ați făcut ceva sport la viața dumneavoastră?
- Ca orice tânăr, am început cu fotbalul. Când eram mic, ca aproape toți copiii, băieții, am fost cu fotbalul. Dar nu am avut talent, trebuie să recunosc. Jucam nu ca o cizmă, ca două! Asta cu toate că tata a fost fotbalist, se pare că a fost destul de bun și când nu a mai jucat a fost arbitru. Deci aveam legătură, mergeam des la stadion, inclusiv mergeam la ședințele cu arbitrii.

- Așchia mai sare și departe de trunchi câteodată.
- Am fost foarte talentat la înot și am fost foarte talentat la patinaj viteză. Dar o doctoriță complet aiurea, o conferențiară, evident n-am să-i spun numele, m-a oprit de la sport complet pentru că a detectat un suflu cardiac.

- Suflu sistolic, probabil.
- Ulterior, mergând la școală, făcând Medicina, am învățat că nu orice suflu este patologic. Există suflu fiziologic în sensul că unui copil foarte subțirel i se poate auzi un suflu când îl asculți, pentru că peretele toracic este extrem de subțire și se percepe un suflu care nu înseamnă că ești bolnav.

- E adevărat că tata a fost prieten cu Ștefan Kovács și că l-a cunoscut pe Cruyff?
- Kovács a locuit la Cluj, deși era de loc timișorean. Cei mai în vârstă, cei care-și feștesc părul alb, ca noi, știu, cei mai tineri poate mai puțin. Era din Timișoara și a avut un frate mai talentat decât el ca fotbalist...

- Nicolae.
- Nicolae, care a jucat de mult la echipa națională. Erau foarte buni prieteni cu tata.

- Adică veneau în vizită la dumneavoastră?
- Da, da, veneau la noi și am fost și noi la ei, pe strada Muscel. Era un grup mai mic de blocuri foarte bine ascunse, foarte aproape de centru. Puțină lume știa, foarte greu se obțineau locuințe acolo. Și la un moment dat, așa cum știți și țineți minte, Piști Kovács, a fost enormă surpriză, a ajuns la Ajax Amsterdam. Și a câștigat cu Ajax nu știu dacă toate trei titlurile continentale, dar cel puțin două.

- Cupa Campionilor Europeni de două ori.
- El fuma mult, dar la noi ceva mai puțin pentru că la noi nu se fuma în casă și era un om de excepțional bun-simț. Și dacă la noi nu se fuma, îi era greu, se vedea. Eu eram foarte bucuros pentru că și în perioada Ajaxului, când venea la Cluj, venea și la noi. Și totdeauna îmi aducea o vedere, adică un card ca o vedere cu echipa Ajax pe teren, stând, deci nu din timpul jocului, înșirați așa. El era pe margine, într-un trening maro.

„N-am spus nimănui că dau la Medicină. Mi-era foarte frică că o să-mi bage bețe-n roate”

- Și legătura cu Cruyff?
- Cu Cruyff m-am întâlnit o dată la Amsterdam, într-un magazin. Și l-am recunoscut imediat. Deși nu-l văzusem pe viu sau nu știu cum, dar era o figură destul de ușor de recunoscut și i-am spus: „Mr. Cruyff”. Și s-a întors, dar nimeni din magazin nu a zis nimic. Și s-a bucurat că l-am recunoscut, m-a întrebat câteva lucruri despre mine și i-am spus că eu cunosc foarte multe lucruri despre Ajax și sunt un foarte mare fan. Că tata este foarte bun prieten cu domnul Kovács. Astea s-au întâmplat prin '97-'98.

- Și-a adus aminte? De Kovács a zis ceva?
- Da, cum să nu! Da, foarte mult l-au admirat și l-au iubit și era foarte, foarte bun. Și dar a vrut să mă verifice cumva, așa, puțin, să vadă dacă într-adevăr povestea asta că l-am cunoscut bine pe Ștefan Kovács este adevărată. Și zice: „Cum i se spunea lui Ștefan Kovács? Cum îl striga lumea?”. Și am zis: „Piști, de la Ștefan, Pista e varianta ungurească” și așa mai departe.

- Da.
- Și zice: „Dar el mai avea un, mă rog să-i zicem poreclă, un nume de alint pe care foarte puțină lume îl știe. Dacă a fost prieten cu tata, poate știți acel nume”. Și am zis: „Da, prietenii cei mai apropiați îi spuneau Kopek”. Și când i-am zis Kopek, m-a îmbrățișat și am rămas în cele mai bune relații. Ne-am întâlnit la Barcelona în mai multe ocazii, mi-a povestit de ce era un tip atât de dificil în relațiile cu oamenii și așa mai departe.

- Ați terminat la Cluj Liceul de Muzică, după care ați dat la Medicină. Păi, de ce nu v-ați dat la Conservator?
- Da, a fost o enormă surpriză pentru toată lumea. Nu le venea să creadă, nu puteau crede! Și eu m-am mutat de acasă, pentru că admiterea la Conservator se dădea în 2 și 3 iulie, iar admiterea la Medicină în 10, 11 și 12. Și m-am mutat la niște prieteni, prieteni de-ai părinților care erau plecați în Israel să-și viziteze fata.

- Așa.
- Și au stat acolo șase luni, erau pensionari amândoi, iar eu am stat în locuința lor. Și n-am spus nimănui, pentru că mi-era foarte frică că o să-mi bage bețe-n roate.

- Să nu vă lase la Medicină.
- Da, adică să dau la Conservator, le creștea și lor prestigiul pentru că uite, încă un absolvent de la Muzică a intrat la Conservator, deci profesorii sunt foarte buni. A fost o responsabilitate extraordinară.

- Bun, și la ce cântați?
- Pian, vioară și trombon.

„Mi s-a spus că n-o să pot să obțin niciodată o licență medicală în Ontario”

- După aia ați plecat în Canada în ce an?
- În 1985.

- Și acolo ați făcut parte și dintr-o orchestră simfonică?
- Da, la Timmins.

+11 FOTO

- Câte anotimpuri sunt acolo?
- Sunt cam trei. Primăvara aproape că nu există, toamna este frumoasă și o iarnă foarte lungă care începe mult mai devreme decât la noi. -30, -35 de grade. Eu țin minte când a nins pe 30 octombrie, dar de regulă cam pe la mijlocul lunii noiembrie începe să ningă și avem zăpadă până spre sfârșitul lui aprilie.

- Și acolo cum a fost? Ce-ați făcut?
- A obține o licență medicală în Canada este mai mult decât un calvar, este înfiorător de greu!

- Adică nu se recunosc studiile din Europa, în general.
- Da, da, și nu doar că ei te verifică, ei creează examene pe care să nu le poți lua. Spre deosebire de americani, care și ei vor să te verifice, să vadă cam cât știi, dar examenele lor sunt corecte și deci dacă știi materia, treci.

- Probabil că sindicatul e foarte restrictiv, foarte închis.
- Da, da, da, medicii, colegiul. Colegiul face asta, nu politicienii. Politicienii au nevoie de doctori, îi aduc și ăia de la colegiu zic: „Domnule, ce să facem dacă-i milițian la practică de medicină?”.

- Deci nu v-ați dus la Montreal, nu v-ați dus la Quebec, v-ați dus în nord, aici, în Ontario, pentru că nu puteați intra acolo, da?
- De sosit, am sosit la Ottawa. Am stat câteva luni, am curățat covoare pe acolo, am avut grijă de bătrâni în case din astea, am lucrat într-o bibliotecă...

- Până să vi se recunoască studiile.
- Nu, nu! Mi s-a spus că n-o să pot să obțin niciodată o licență medicală în Ontario pentru că au prea mulți doctori, ceea ce nu era adevărat. Dar a trebuit să accept chestia asta și m-am mutat în Quebec, la Montreal, care era altă provincie. Și am dat acest examen cumplit de greu și l-am luat. Dar nu eram mai în față, n-am progresat față de cei care nu au luat examenul, pentru că trebuia să faci un internat sau rezidență și nu-ți dădea loc. Dacă n-ai făcut rezidență...

„Am fost declarat Medicul anului 2008 din Canada”

- Bun, și de ce țineați dumneavoastră să vă duceți în Ontario?
- Ontario era cea mai bună provincie din Canada. Există anumite diferențe între provincii și...

- Cea mai bună din ce punct de vedere? Al câștigului?
- Da, era cea mai bună, era prosperitate. Toronto era motorul Canadei. Am înțeles, acum e clar. Și m-am mutat în Quebec, vorbeam bine limba franceză, luasem examenul, dar nici acolo nu-mi dădeau nicicum, nicicum rezidență sau internat. Atunci am auzit că se poate merge în Terranova, în provincia din est și mai spre nord, unde poți fi acceptat să lucrezi ca medic chiar dacă nu ai internat sau rezidență.

- Am înțeles.
- Am fost luat acolo și am stat opt ani de zile ca încet-încet să mi se recunoască studiile. Am fost cel mai tânăr Senior Medical Officer.

- Ați fost declarat medicul, doctorul anului în Canada, da?
- În 2008. Ei se orientau după foarte multe lucruri și nici acum n-am aflat. Am auzit că sunt persoane care sunt recomandate unei comisii. Și membrii ei trec prin toată activitatea acelui medic. Și, probabil, și-au zis că nu a fost greu să vă alegem. Au mai fost încă patru persoane, cinci, am mai dat niște premii mai mici la ăia de mai tot gândeau.

- Deci recomandările pacienților propriu-ziși?
- Și ale pacienților, eu știu că și primăria din oraș m-a recomandat, și spitalul din Timmins: „Avem un medic extraordinar”. N-am primit niciun plic cu bani. Am primit un cadou, prima dată, care era foarte greu. O lucrare făcută dintr-un fel de piatră și care avea un motiv de la Cercul Polar. Deci ceva cu eschimoși. În '99 am fost declarat între primii 15 din Canada.

- Ăia știau că sunteți român?
- Presupun că da! Când am avut festivitatea la Toronto, unde mi s-a acordat premiul, a fost un fel de ședință festivă în care au invitat mari doctori din toată Canada. Și au fost și de la Consulatul României și marele chirurg clujean, profesorul Bologa, care se mutase în Canada la fiica lui. Înainte să mi se dea premiul s-a făcut, așa, partea de laudatio în care a fost prezentată activitatea mea, cariera mea. Toți s-au ridicat în picioare și au aplaudat pentru că scriam în franceză.

„Eschimoșii aveau cablu de televiziune! Au plătit mare tribut vieții moderne”

- Mulți români în zona dumneavoastră?
- În Terranova, unde am stat opt ani de zile și avea pe vremea aia 800.000 de locuitori, am fost singurul român! De aceea limba mea română e acum mai ruginită, dar era o vreme când mi se spunea Răducioiu. Și eu nu știam de ce-mi zic prietenii Răducioiu. Mi se spunea și Constantin Codrescu, că semănam.

- Mai degrabă cu Codrescu decât cu Răducioiu.
- Și am întrebat de ce. „Păi, că ești de 30 de ani sau de 35 de ani în Canada și vorbești așa bine românește”. Nu ca Răducioiu, care după șase luni nu mai știa românește...

- Și în Canada e obiceiul care funcționează și la noi, să-ți arăți recunoștința față de doctor cu o sticlă de whisky, cu un cartuș de țigări?
- Nu, nu există! Există mici atenții. N-am primit niciodată o sticlă de whisky. Sticlă de vin, și alea veneau, și o cutie de ciocolată cu apropierea Crăciunului. Uneori îmi aduceau o cravată cu Moș Crăciun. Dar îi rugam pe cei care mi le ofereau să scrie în cardul de felicitare: „Sperăm să vă placă această cravată, v-am cumpărat-o cu drag, s-o purtați sănătos!”.

- Ca să aveți o dovadă.
- Nu, nu, să am acoperire la femeie, pentru că prietena mea a spus: „Dacă-ți mai cumperi vreodată o cravată, aceea va fi ultima, cu aia te strâng de gât”.

- Povestea cu eschimoșii cum a fost?
- La eschimoși am mers în mod benevol. Eu eram, cum s-ar spune pe românește, eram de-acuma cu sacii în căruță, eram în Ontario. Eu am vrut să merg să explorez, din spirit de aventură.

- Păi, vă duceați la eschimoși pentru că acolo câștigați mai mult sau vă duceați așa, vorba dumneavoastră, ca să vedeți ce-i cu eschimoșii?
- Eu am mers să văd ce-i cu eschimoșii. Cât poți câștiga într-o lună? Adică să merg pentru o lună. Eu n-am locuit acolo. Erau locuințe, erau case. Aveau cablu de televiziune, deci au avansat foarte mult. Viața lor s-a îmbunătățit foarte mult, dar au și plătit mare tribut vieții moderne, pentru că au intrat și la ei diabetul, boli cardiovasculare. Astea la ei nu existau și acum există!

„În Antarctica nu sunt urși polari, doar în nord. Iar în emisfera nordică nu există pinguini”

- Cum sunt eschimoșii? Sunt amabili, sunt drăguți?
- Da, da, sunt foarte... Nu era voie să te exprimi cu „eschimos”, trebuia să le spui „innu”, inuiți. Dar aici când vorbești de inuiți lumea nu știe, iar faptul că eu folosesc cuvântul eschimos sau eschimoș nu este absolut nimic peiorativ. A fost o experiență unică. Sunt atât de bucuros că am fost că nu vă pot spune și am mers trei ani la rând. La sfârșit de martie și început de aprilie, pentru că era noaptea polară și ziua de 24 de ore și am vrut să merg undeva la mijloc, când exista și zi, și noapte.

- Bun, și acolo lucrați?
- Da, da. Am lucrat în localități diferite. De exemplu, stăteam o săptămână într-o localitate, după care mergeam în altă localitate. Am mers trei ani la rând dar în aceleași localități, pentru că erau cele mai pitorești.

- În Antarctica, la capătul celălalt al lumii, ce ați mai căutat?
- Am vrut să văd. În Antarctica nu sunt urși polari, doar în nord. Iar în emisfera nordică nu există pinguini, dar sunt în Antarctica. Amândouă zonele au fost interesante. Parcă în nord m-am simțit mai bine pentru că am dat de niște oameni cum nu mai văzusem. În Antarctica nu, erau stații din acestea de cercetare, erau ruși, englezi, dar oameni cum mai vezi, cum am mai văzut, doar că erau situați în sud.

- Ați lucrat și pe un spărgător de gheață.
- Ăla a fost în Antarctica. A fost un vapor modificat să poată transporta oameni. Și aveam fiecare câte o cabină, o cușetă, unii erau doi într-o cușetă. Am mers de la Ushuaia, care-i cel mai sudic oraș din lume, în Argentina.

- Da, am fost și eu la Ushuaia din întâmplare.
- Treceam prin strâmtoarea Magellan și mi-am adus aminte... Toți putem ajunge într-o situație să fim la strâmtoare, inclusiv Magellan. În prima noapte, la câteva secunde se auzea așa un „bum, bum, bum”... De fapt, era spărgătorul mergând, iar lucrurile aflate în dulap, în sertare, se mișcau, se bălăngăneau.

„Nu exagerez că țin cu o echipă și îi bat pe suporterii celeilalte”

- Și acolo tot ca medic erați?
- Da, da. Eram pentru acești oameni de știință.

- Dar nu prea v-a plăcut să stați într-un loc.
- Păi, am stat într-un loc, pentru că eu sunt în zona asta Timmins și Matheson din 1994. Am plecat acolo, m-am mutat în toamnă, după Campionatul Mondial din 1994. Și voi fi recunoscător lui Hagi și echipei câte zile am, și în mormânt! Eram în locuri atât de izolate, eram la capătul lumii practic, și acele meciuri m-au ținut în viață. La Timmins sunt de atunci. Și acolo locuiesc și acum, deși sunt pensionat, am ales să locuiesc acolo. Tot ce-am vizitat a fost în spirit de aventură, peste o sută de țări, dar nu le-am numărat. În Brazilia am fost de șapte ori, de patru ori la Carnavalul de la Rio, plus pe Maracana inclusiv la meciuri, la Flamengo - Fluminense.

- Stând în Cluj cu ce echipă țineți?
- Sunt cam cu amândouă. Sunt foarte pasionat, dar nu exagerez că țin cu o echipă și îi bat pe suporterii celeilalte. Mi se pare aberant.

- A fost și scandalul ăsta după meciul direct.
- Prefer să nu comentez. Am văzut, toată lumea spune, toată lumea are un punct de vedere, că la fotbal toată lumea se pricepe. Mă uit mai degrabă la meciuri din alte campionate, îmi place campionatul din Anglia, Spania și Italia.

+41 FOTO

- Țineți cu Chelsea și cu Barcelona?
- Și cu Inter țin din 1964.

„Coborâm la bază în sat și rașchetăm câte două beri fiecare”

- Revenind la călătorii. Ați fost în Nepal, nu?
- Da.

- N-ați urcat până la vârsta asta pe Everest?
- Ba da, am urcat, nu acum. În urmă cu mulți ani am fost într-un fel de criză, am lucrat mult prea mult și eram foarte stresat și i-am zis unui prieten de-al meu din Timmins cu care cântam în formația de jazz: „Hai să ne clătim mințile, să ne clătim capul!”. El avea trei copii și era cel mai bun contabil din toată zona. Și zic: „Hai să mergem în Nepal, dar numai noi doi!”. Și ne-am dus acolo și am zis: dacă tot suntem aici, ce-ar fi să urcăm pe Everest?

- Nu trebuia plătită o taxă?
- Nu era atunci, dar noi nu eram sportivi, eram din ăștia călători.

- Și urcați, probabil, până la prima bază, nu mai sus.
- Trebuia să urcăm până sus și în ziua de ascensiune, lăsați-mă să vă povestesc.

- Nu orice cetățean de pe stradă poate urca pe Everest.
- Eram în 2000 sau 2001. În sacoșă, în rucsac n-ai voie să-ți pui alcool când urci pe Himalaya. Și deci nu putea să-și pună și urcăm, urcăm, urcăm și eram pe la jumătate în ascensiune către vârf și zice: „Măi frate, mă, m-o pălit o sete de o poți fotografia”. Mă gândeam: păi, are apă câtă vrea, dar el probabil se referă la bere!

- Așa.
- Și atunci, din simpatie m-am făcut că și mie îmi lipsește enorm de mult berea. Și zice: „Ce ne facem?”. I-am dat o soluție și mi-a spus că sunt genial. Mi-a spus: „Toată lumea știe că ești un medic foarte, foarte bun, dar n-am știut că ești un geniu, sfatul ăsta este genial”. I-am spus așa: „Brian, fii atent! Coborâm la bază în sat și rașchetăm câte două beri fiecare, tu mai poți rașcheta încă una în plus dacă vrei, și mâine urcăm jumătatea cealaltă”.

Activitatea medicală era extraordinar de stresantă, pentru că eram medic de urgențe într-un mic spital pe o zonă extrem de mare, în care nu aveam medici specialiști. Deci eu trebuia să fiu chirurg, internist, pediatru, ORL-ist, psihiatru, de toate! Și am avut rezultate extrem-extrem de bune, dar m-a consumat. Nimeni n-a rezistat acolo mai mult de 6-7 ani, iar eu am stat 25! Și tot de boală m-am pensionat până la urmă

George Freundlich, medic

„L-am dus cu mine în Antarctica pe Hagi”

- Domnule doctor, nu vă cer să-mi spuneți ce pensie aveți, dar bănuiesc că aveți o pensie bună.
- Eu am participat la un fond privat de pensie. Nu există pensii pentru medici. Pentru foarte puțini medici care au lucrat direct la stat, cum erau cei mai mulți în Terranova, și atunci ei lucrau pe salariu.

- Păi, și ceilalți n-au pensie?
- N-au, nu! S-au luptat medicii să se introducă pensii, dar statul nu vrea, pentru că ar fi o sumă foarte mare de bani. Când am fost eu medicul anului, au existat în Canada 66.000 de medici. Gândiți-vă câți oameni se pensionează. Să le dai pensie, 2.000, 3.000, 5.000 de dolari, s-ar simți...

- Să vorbim un pic și despre presa sportivă. I-ați cunoscut pe Chirilă, pe Țopescu.
- Pe Hagi... L-am dus cu mine în Antarctica pe Hagi, dacă n-ați știut! Nu chiar fizic, dar am dus un tricou de-al lui, semnat de el la retragere, pe care l-am îmbrăcat peste câteva tricouri de-alea mai groase, încât se vedea tricoul Hagi în Antarctica.

- Peste tot pe unde ați fost, vă știau de român?
- Da, eu am spus peste tot că sunt român. La mine s-a mai întâmplat o treabă. Cred să sunt un foarte bun român de etnie evreiască. Lucru pe care nu l-am ascuns niciodată. Erau perioade când era bine să nu spui... Profesorul de la facultate care a vrut să mă rețină la Cluj mi-a spus: „Trebuie să vă schimbați numele și să intrați în Partid”. Și am zis: „Nici nu intru în Partid și nici nu-mi schimb numele, nu există!”.

- N-ați fost membru PCR?
- Eu? Niciodată! De ce, arăt chiar așa de groaznic? Sunt și eu la o vârstă, dar nu s-a pus problema.