EXCLUSIV Crin Antonescu, interviu cu cărțile pe masă la „Prietenii lui Ovidiu”: „Dacă ies președinte, asta e prioritate pentru mine, nu termin mandatul fără!”

În interviul acordat lui Ovidiu Ioanițoaia, Crin Antonescu vorbește deschis despre criza politică din România, comentează scenele halucinante din Biroul Oval, dintre Donald Trump și Volodimir Zelenski, și spune cum vede prioritățile României în viitorul apropiat.

Fostul ministrul al Sportului se declară fanul celor de la FCSB și Liverpool, se mândrește cu introducerea rentelor viagere pentru foștii mari campioni olimpici, mondiali și europeni ai României și face o promisiune în cazul în care va ieși președintele României (alegerile sunt pe 4 mai și 18 mai).

Crin Antonescu: „Sportul e o pasiune mai sănătoasă decât politica”

- Invitatul din această seară este domnul Crin Antonescu.
- Bună seara, maestre, o mare plăcere să vă revăd după mulți, mulți ani.

- 25 de ani, cred.
- De la ultimul „Proces al Etapei".

- Domnul Crin Antonescu a fost deputat, senator, ministru, președintele Partidului Național Liberal, președintele Senatului, dar și președintele interimar al României pe durata suspendării lui Traian Băsescu. Trei ani și ceva, inclusiv ministru al Sportului. Acum, este candidatul PSD- PNL-UDMR pentru funcția de președinte al României.
- Orice întâlnire cu dumneavoastră e un privilegiu, în speranța că vom avea un cât de mic spațiu și extrapolitic sau cu altceva decât politică, îmi sporește recunoștința.

+15 FOTO

- Absolut, vom discuta în principal despre sport. Vor fi și câteva întrebări politice sau de natură politică.
- Sportul e o pasiune mai sănătoasă decât politica, oricum.

- Ca ministru al sportului ați făcut ceva. Între altele, a rămas Legea Sportului, așa-numita Lege 69 din 2000, care este creația ministrului sportului de atunci, Crin Antonescu.
- Simt că întineresc. Asta a fost o discuție chiar din momentul numirii mele la Ministerul Tineretului și Sportului, care s-a petrecut la sfârșitul lui ’97.

- Aveam și sport pe vremea aia...
- Aveam sport, dar aveam și guverne. A fost o remaniere, cu 5 sau 6 noi miniștri. Când am fost prezentați publicului, eu mă cam sfiam să mă așez pe scaun lângă ceilalți. Ceilalți cinci erau Andrei Marga la Educație, Andrei Pleșu la Externe, Ilie Șerbănescu la Ministerul Reformei, Daniel Dăianu la Finanțe. Eu eram, mă rog, un tânăr pe atunci.

- Aveați 38 de ani.
- Tânăr ca politician. Pe atunci nu se ajungea așa repede.

- Era încă vechea gardă.
- Eu n-am practicat niciun sport de performanță, am jucat fotbal în curtea școlii cât am jucat, cu puțin succes. Am mai jucat niște tenis și de multă vreme nu am făcut sport. Am făcut ceva mișcare în sensul de plimbare. Îmi place să merg pe cât posibil pe jos.

- Bănuiesc că și acum faceți.
- Nu, acum mai merg din când în când. La Bruxelles am mers mai mult, că erau niște locuri. La București mă cotropesc mașinile.

- Nu sunteți cu sala?
- Nu mai sunt slim de mult, dar am fost destul de subțirel în constituție. Nu am fost la sală. Evident că pentru vârsta mea e acceptabil, dar e o chestiune de constituție.

„Am plecat absolut convins că am încheiat conturile cu politica”

- Prima oară când v-am văzut am fost convins că ați făcut baschet, că sunteți surprinzător de înalt pentru mine.
- Am 1,85m, dar nu suficient de înalt pentru baschet. Adică ar fi trebuit să fiu coordonator de joc, ceva...

- Sunt eu scund, nu sunt de-ăsta înalt. Bun, ați început deja alergătura asta pentru alegerile prezidențiale?
- Am început alergătura de mai mult, am mers în teritoriu deja. Giurgiu, Buzău, Timișoara, Iași.

- Ați reapărut în viața politică după un deceniu în care ați cam lipsit.
- Am lipsit total!

- Ce-ați făcut în toți acești zece ani?
- Am făcut multe lucruri, dar, între altele, poate e mai interesant pentru publicul nostru, foarte multe lucruri pentru o pasiune mai veche a mea care ține de istoria fotbalului. Am fost pasionat tot timpul și acum am găsit și posibilitatea să dedic ceva din timpul ăsta unui capitol de istorie, pentru că, mă rog, sunt preocupat mult de istoria secolului XX. Cu toate lucrurile care sunt ale lui, numai ale lui, ale secolului XX.

- Pentru cine nu știe, domnul Crin Antonescu, la origine, este profesor de istorie, absolvent al Facultății de Istorie, a predat istoria în școli.
- Sigur că fotbalul modern s-a născut în secolul XIX, dar secolul XX l-a consacrat ca fenomen public, fenomen social. Deci este unul din acele lucruri care sunt ale secolului XX. Cum este și cinematografia, să spunem, cum este și propaganda, cum sunt multe lucruri.

- Corect.
- Și atunci, una din preocupările mele a fost asta. În rest, am citit, am studiat lucruri care țin de alte istorii, ca să spun așa, nu doar ceea a fotbalului. Am călătorit, am discutat cu oameni interesanți, și din România, și din alte țări. Din Europa, în principal. Au fost 10 ani foarte buni. Am plecat absolut convins că am încheiat conturile cu politica. Am avut 25 de ani în politică, cu multe experiențe, ați evocat. Numai prim-ministru n-am fost.

- Da, exact.
- Nici nu ardeam de această dorință. Am fost absolut convins în tot acest timp că această plecare e fără întoarcere. Nici nu mi-a fost dor, nici nu mi-am dorit, nici nu mi-am imaginat că voi reveni într-o zi. Pentru că totuși aici e cumva ca la sport. Am fost reținut în comentariile care n-au lipsit. Am făcut comentarii despre viața politică, dar întotdeauna cu reținere, pentru că mi s-a părut inelegant, după ce ai ieșit din arenă să te arăți expert. Să fii ultraexigent, deci toate aceste lucruri...

- Așa pentru istorie. Unde erați când vi s-a propus să candidați. Cine v-a sunat?
- Eram la Bruxelles, a fost o discuție, așa, exploratorie. Domnul Kelemen Hunor a făcut-o primul. Deși nu vorbea doar în numele lui. Noi ne-am cunoscut la sfârșitul anilor ‘90, când era secretar de stat la Cultură.

- Am înțeles.
- Eram la Bruxelles. Oricum, când am venit undeva către 15 decembrie în România pentru Crăciun, pentru Sărbătorile tradiționale, eu am venit pur și simplu ca un pasager obișnuit ca în fiecare dată. A fost, așa, o discuție exploratorie și eu i-am explicat de ce mai degrabă aș declina o asemenea propunere.

- Deci Kelemen Hunor a fost cel care a redeschis discuția.
- A fost primul cu care am luat contract, chiar dacă vorbea în numele celorlalți.

„Nu mă deranjează deloc! Sunt onorat să fiu soțul soției mele”

- O să pun o întrebare care nu cred că o să vă încânte. Dar vă întreb cum vă împăcați cu imaginea asta de soțul soției? În sensul că zece ani, zice lumea, ați trăit pe banii nevestei.
- Dar am zis eu!

- Din salariu nevestei.
- Nu trebuie să zică lumea.

- Dar nu aveați pensie de la Parlament?
- Nu, nu aveam pensie de la Parlament. Eu am împlinit vârsta de pensionare abia în toamna asta. Vârsta de pensionare normală în România și mi-am făcut dosarul de pensionare, dar nu la Parlament. Mi-am făcut dosarul de pensionare la Casa de Pensii. Pentru că eu am lucrat și altceva decât parlamentar.

- Da, sigur.
- Am fost profesor în mai multe locuri, am fost în mai multe locuri, în mai multe județe, în mai multe trepte de învățământ. Am fost și muzeograf înainte de a fi parlamentar. Eu mă împac. Sunt onorat să fiu soțul soției mele. Suntem, ca să spun așa, o categorie mai rară. Suntem politicieni amândoi. Eu am fost până m-am retras și am redevenit cumva acum. Ea e o persoană care are propria ei carieră. O carieră care nu a fost determinată de mine. A fost influențată, dar mai degrabă în rău, în sensul că mereu, câtă vreme eram eu în activitate, deși ea făcea niște lucruri, era soția soțului.

- Era personajul doi!
- Evident. Și în paranteză fie spus, și ea a trecut prin Ministerul Tineretului și Sportului. Eu am găsit-o acolo când am venit. Pentru că după 1996 era director al unui departament de tineret în minister. După aceea, puțin nemulțumită...

- E o noutate, nu știam asta.
- Da, da. Era director la Tineret. Eu când am ajuns, am găsit-o acolo. Nu am adus-o eu în minister. A și plecat din minister cumva din cauza mea. Pentru că a fost nemulțumită în momentul în care s-a vacantat un loc de director general pe Tineret. Ar fi fost normal să fie ea. Ar fi fost dreptul ei. Era și o persoană foarte competentă, cum avea să dovedească și ulterior. Numai că, din rațiuni politice, atunci eu am făcut o altă numire. Și atunci s-a cam necăjit. A fost o conjunctură politică. Era o coaliție, Convenția Democratică. O coaliție complicată. Și a fost puțin dezamăgită de chestiunea asta și a plecat din minister atunci. Ne-am regăsit, după ani și ani, în PNL.

- Deci, concluzia?
- Nu mă deranjează deloc! Sunt onorat să fiu soțul soției mele. Iar pe chestiunea asta a acestor ani, 8 ani, de fapt, nu 10, am și spus. Am avut și eu niște economii nu foarte însemnate, ne-am gestionat banii. Soția mea a avut venituri consistente. Comisar cinci ani și europarlamentar. Eu am spus acest lucru de la bun început. Le-am și spus celor care, mă rog, președinților din coaliție.

- Ce le-ați spus?
- Le-am spus: vedeți că, pe seama mea, s-au vorbit tot felul de prostii, tot felul de calomnii. N-am nici cea mai mică problemă. Am o singură problemă care poate fi atacată. E o problemă într-o campanie și anume asta. Le-am și spus-o de la început. Așa că nu a făcut nimic obscur.

- V-ați asumat.
- Evident.

Crin Antonescu: „Sunt stelist, știți bine! FCSB-ul a continuat, a preluat...”

- Din ce știu eu, dumneavoastră erați stelist!
- Da. Știți bine!

- Acum cu cine țineți? Cu FCSB? Tot cu Steaua?
- Trebuie să spun că, de mai mulți ani, sunt mai puțin pasionat de campionatul românesc. Îl urmăresc. Da, FCSB! Pentru că totuși, pe prima scenă, în competițiile internaționale, FCSB-ul a continuat, a preluat. Ca să spun așa. Nu mai am aceeași intensitate. Eu am fost... Sunt stelist de pe vremea profesorului Constantin Crăiniceanu, pe Tătaru 1 și 2...

- Eu țin minte că erați stelist înfocat.
- Stelist și am venit până în anii de triumf.

- Acum înțeleg că țineți cu FCSB-ul.
- Da, dar nu mai sunt atât de pasionat.

- Ce faceți dacă Gigi Becali candidează și el la prezidenție?
- Una-i una, alta-i alta.

- Devine adversarul dumneavoastră.
- Absolut. Eu chiar am spus că e binevenit. Acolo vom avea o discuție politică. Dar e un lucru evident că Gigi Becali e totuși omul care a investit cel mai mult în fotbal în toți acești ani! Cu condițiile lui, cu stilul lui, nu discutăm asta. Dar voiam să spun că nu mai am pasiunea din anii ‘80. De exemplu, n-am savurat ultima victorie asupra lui Dinamo cum aș fi savurat-o pe vremuri. Eu am admirat foarte mult un jucător și asta poate să pară ieșit din comun. Jucători de tipul de la Iordănescu la Marcel Răducanu. Eu am fost un fan extraordinar Tudorel Stoica.

- Am înțeles.
- Deci pentru mine, din echipa aia mare, Tudorel Stoica a fost numărul unu. L-am apreciat foarte mult de la prima lui apariție. De la Galați cred că a venit. Dar nu mai sunt atât de pasionat azi. Pasiunea mea fotbalistică e cantonată în Spania.

- Barcelona, nu?
- Barcelona.

- Ca tot românul.
- Nu, nu.... Am senzația că 80% din dinamoviști, de exemplu, pe care îi cunosc eu țin cu Real Madrid. Așa se întâmplă, de la culori, de când erau albi pe vremuri.

- Eu sunt necăjit că nu ține nimeni cu Napoli.
- În Italia, în mod aproape formal, tradițional, am fost și sunt interist.

- Aoleu, dușmanul nostru.
- Dar mi se pare că Milan a jucat-o mereu mai spectaculos, deși eu sunt interist. Împărtășim adversitatea față de Juventus.

- Ce părere aveți despre rivalitatea dintre cluburile private și cluburile de stat? Steaua care e a Ministerului Apărării Naționale și în care se bagă destui bani, n-are drept de promovare.
- Sincer, nu înțeleg foarte bine chestiunea asta. Dacă ne uităm la palmaresul ultimilor mulți ani, e clar că ultimele campioane sunt echipe private. Farul, CFR, FCSB...

- Sigur.
- Banii și situația asta de la Steaua îmi scapă. Nu înțeleg care sunt resorturile. De ce, de exemplu, un stadion de foarte bună calitate, unul din stadioanele care s-au construit totuși în ultimii ani, nu poate fi folosit în circuit? Pe de altă parte, clubul militar, Armata Poporului, cum îi ziceam noi, nu are drept de promovare conform regulilor din sistemul fotbalistic. Nu văd, pe fotbal cel puțin, viitorul echipelor cu buget de stat.

„Trump este America! Nu sunt un fan Trump, dar mi-am dorit victoria republicanilor”

- Credeți că este criză politică în România în momentul de față?
- Dacă avem în vedere că există un Parlament recent ales, că este o majoritate parlamentară verificată și la recenta moțiune de cenzură, că există un Guvern care are o anumită coerență, am spune că nu e. Dacă vedem că noi am început un an electoral acum aproape un an și nu l-am încheiat, asta este o criză! Dacă ne uităm la tensiunea din societatea românească, la faptul că niște alegeri au fost, și ăsta e un fapt fără precedent, anulate!

- Exact.
- Asta este o criză. Și de unde anul cu locale, cu europarlamentare se anunța un an liniștit, chiar plictisitor, chiar sufocant pentru unii, s-a transformat într-o chestiune destul de dramatică. În care cel puțin, din anumite unghiuri, pare să jucăm totul sau nimic! Unii spun chiar că e cel mai tensionat moment de după ‘89. Nu știu dacă e cel mai tensionat moment, dar cred că este o perioadă în care ar fi bine să ne gândim toți că e o alegere esențială și să ne gândim bine la ea. Cred că ar fi bine. E o criză din punctul ăsta de vedere. Dar poate că n-ar fi chiar așa de rău dacă lucrurile nu s-ar petrece și pe fondul unei agitații și al unor schimbări seismice la nivel internațional.

- Da, da.
- Noi acum un an, chiar și astă-toamnă, aveam lucrurile un pic așa, clare, ca orientare, ca direcție, ca așezare.

- Cam știam pe ce cai.
- Furtuna administrației Trump, schimbărilor de acolo, tensiunile apărute, complică și mai mult criza românească, o amplifică.

- Vă place Donald Trump? Sunteți fan Trump, să zic așa?
- Nu, nu sunt fan Trump. Am mai spus eu nu sunt un fan Trump. Înțeleg în același timp o anumită intensitate, ca să fiu elegant, a declarațiilor și atitudinilor lui. Pentru că totuși și politicienii sunt oameni. Trump a petrecut patru ani între mandatul precedent și mandatul actual în niște momente de mari tensiune. A fost hăituit, a avut niște procese, a avut condamnare, a fost victima unui atentat! Așa ceva poate să îți schimbe psihologia, atitudinea. Nu sunt un fan Donald Trump.

+21 FOTO

- Corect.
- Mi-am dorit victoria republicanilor. Mă rog, azi m-aș mai gândi. Dar mi-am dorit victoria republicanilor pentru că eu cred că era momentul unor schimbări în Statele Unite. Asta m-am gândit de la distanță. Nu sunt american, n-am pe cineva foarte apropiat în Statele Unite, pur și simplu urmărind evoluțiile din Statele Unite. Și văzând mai degrabă niște oameni care sunt politicieni clasici, să spun așa. Cum este Vance (n.r. James David Vance) sau cum e Rubio (n.r. Marco Rubio). Îi știu, i-am urmărit din fazele preliminare de mai mulți ani. Pe Rubio chiar de mai mulți ani și ăștia păreau niște politicieni clasici ai establishment-ului american.

- Așa.
- Acum au apărut niște elemente noi. Trump a pornit acest mandat cu adevărat în forță, beneficiind și de prerogativele din Constituția americană. Se tot pune această problemă, văd, din ce în ce mai insistent și, după părerea mea, fără temei. E vreun Trump în România, ar trebui să fie, ar putea să fie?! Nu, n-ar putea să fie niciodată un Trump în România pentru că noi n-avem Constituția Statelor Unite, nu suntem Statele Unite, n-avem cum să gândim un personaj de tipul Donald Trump ca parcurs și ca postură politică.

- Sigur, da.
- Acum deci, fără a fi un fan de Donald Trump, al stilului său, am fost un om care a dorit victoria republicanilor. Cred că victoria republicanilor, până la urmă, chiar dacă acum generează niște momente de tensiune, e un moment al adevărului. La urma urmelor, trebuie să vedem ce anume rămâne din Statele Unite din punctul de vedere al politicii internaționale.

- A fost validat de vot până la urmă, adică nu e președinte impus.
- Discuția asta că Trump e sau nu-i America. Din punctul de vedere al politicii internaționale și al tuturor partenerilor, Trump este America! Este, în acest moment, într-o măsură mai mare decât au fost mulți președinți pe care îi ținem minte. El are majorități peste tot, în cele două camere, în statele americane. A avut și are o susținere populară, deci nu se pune problema. Nu putem să discutăm despre Statele Unite din punct de vedere politic despre altceva decât despre administrația Trump.

„Scena din Biroul Oval este totuși una pe care nu credeam să apuc să o văd!”

- În discuția asta cu Zelenski, cu costumul, că a venit fără costum...
- Da.

- De partea cui sunteți? Eu sunt unul care îl înțeleg pe Zelenski că nu suport costumul. N-am pus costum și cravată...
- Politica ne obligă la multe lucruri pe care nu le suportăm în mod uzual. Eu sunt un conservator, nu chiar ca Trump, sunt un conservator. Nu, nu cred că modul în care era costumat domnul Zelenski a fost problema. Discuția s-a dezvoltat într-un mod absolut incredibil. Noi suntem oameni care am apucat multe. Și totuși, parcă în fiecare zi apare ceva nou. Eu am ajuns să mă tem de acest nou. Scena din Biroul Oval este totuși una pe care nu credeam să apuc să o văd. E foarte spectaculos în fond.

+21 FOTO

- Da, da...
- Nu ne mai plictisim nici cu diplomația, care în general era un exercițiu mai ascetic. Costumația asta are o anumită simbolistică. Sigur, Zelenski a adoptat-o. Nu e aici problema. Eu conservator fiind nu înțeleg multe lucruri. Sigur că pentru spectator e o splendoare. Dar nu înțeleg, sincer, de ce a fost presa prezentă la o discuție care nu avea măcar niște concluzii înainte de a ieși pe scenă. Nu cred că a făcut bine spectacolul ăsta lumii occidentale, în general. Pentru mine n-are niciun rost să discutăm cine câștigă, cine pierde. E clar că aici nu e o confruntare. N-are cum să fie. Ucraina, Statele Unite... Termenii chiar brutali au fost puși de către Trump.

- Sunt din categorii diferite.
- E limpede. Și ceea ce mă îngrijorează pe mine este că, fără să fie prezentă în Biroul Oval, Europa Occidentală, Uniunea Europeană este foarte afectată de ceea ce această întâlnire a simbolizat. Și e într-o situație foarte încurcată. Pentru că ați văzut și la Summit-ul de la Londra, toată lumea a fost solidară, toată lumea a luat partea eroului bun. Dar concluzia a fost că fără Statele Unite nu se poate! Nu putem avea garanții, nu putem avea finanțare, nu putem avea nimic din ceea ce totuși este esențial pentru Europa Occidentală.

Crin Antonescu: „Iohannis a fost mai bun ca Băsescu! În 2019, nu l-am mai votat, mi-am anulat votul”

- Ați fost fan Iohannis?
- Nu. N-am fost fan Iohannis. Am fost un om care a crezut că Iohannis este un personaj proaspăt, credibil, competent și care aduce un plus în politica românească. De asta l-am adus în Partidul Național Liberal la vârf, am făcut un congres special pentru asta. De asta i l-am propus prim-ministru lui Băsescu împreună cu Geoană, la un moment dat. Am avut încredere. Nu l-am susținut în campania electorală din 2014, dar l-am votat.

- Interesant.
- Și cred că în 2014 e bine că a câștigat și trebuia să câștige. În 2019 nu l-am mai votat, mi-am anulat votul pentru că a refuzat un lucru elementar, după părerea mea, într-o democrație și anume o dezbatere în turul 2 cu contracandidatul. Viorica Dăncilă, n-are importanță cine era. Și iată că de atunci a ajuns să fie o temă, o aspirație în media românească și în societatea românească să nu mai avem o dezbatere, adică ceva elementar.

- Am înțeles.
- N-am fost un fan, dar așa nu suport populismele și chestiunile de conjunctură când e vorba de campanii electorale... Azi când toată lumea, mulți, mari profitori într-un sens sau altul ai regimului Iohannis, au sărit să îl înjure pe cel plecat sau pe cel impopular, trebuie să spun că Iohannis nu a avut numai lucruri pe care să le reproșăm în cele două mandate, ci a avut și lucruri bune pentru România. Au fost câteva.

- Care președinte a fost mai bun, Iohannis sau Băsescu?
- Iohannis. Iohannis, măcar pentru faptul că indiferența sau nepăsarea sunt preferabile minciunii sau agresiunii. Gândiți-vă totuși că în perioada lui Klaus Iohannis, câteva lucruri au fost împinse către normal.

- Așa.
- De exemplu, n-au mai existat protocoale SRI-DNA. De exemplu, n-au mai existat de la o vreme, că la început efectul inerției exista. Nu știu, un bilanț al DNA, organism care are atribuții clare, care e necesar, care știe ce are de făcut, la care să vină Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă, prin care se înfăptuiește justiția în România și se spune că este partener necondiționat al DNA, adică al unei părți, la care să participe SRI-ul la masă. Am spus de foarte multe ori, am vorbit despre calitățile domnului Băsescu și chiar și despre lucruri bune, de bun augur pentru România, care s-au petrecut în mandatul său, în zona politicii externe. Dar una peste alta, pentru mine, Iohannis a fost mai bine, a fost un pas către ceva mai normal. Încă un exemplu și închei. Simplul fapt că Iohannis nu s-a mai dus sau a mai trimis oameni pe la Bruxelles, pe la Washington să povestească despre alți români, cât sunt de corupți, cât sunt de, mă rog, răufăcători și așa mai departe, ceea ce n-a adus niciun beneficiu prestigiului nostru ca țară. Până și lucrul ăsta îl face pentru mine pe Iohannis mai bun.

„Era domnul Leon Rotman!”. Scena care l-a șocat pe Crin Antonescu: „Era într-o situație materială dificilă”

- Ați fost trei ani și ministrul sportului. Cum vă aduceți aminte de perioada aia?
- Cu mare plăcere, pentru că...

- În primul rând, mult mai tânăr.
- Eram mult mai tânăr, mi-a plăcut sportul, mi-a plăcut fotbalul. Am avut o relație bună, strânsă cu Federația Română de Fotbal, cu oameni din fotbal. Pentru mine, gândiți-vă, în plan personal, a fost o mare șansă să cunosc și să intru în această cutiuță magică. Mă pasiona. Am cunoscut oameni de sport, am cunoscut jurnaliști de sport, am cunoscut sportivi în activitate, am cunoscut și am avut de a face și am cooperat, am lucrat cu nume uriașe. Iolanda Balaș, Lia Manoliu... Dar marile mele satisfacții legate de acea perioadă sunt rentele viagere, care au rămas până astăzi. Una din realizările care mă bucură, poate cel mai mult din toată activitatea politică. Nu am făcut-o singur, am făcut-o având concursul unor oameni, cum a fost Decebal Traian Remeș, Radu Vasile sau Mugur Isărescu.

- Dar a fost ideea dumneavoastră?
- Da. Am mai povestit asta. Am ajuns la minister în decembrie 1997. Am intrat în birou în prima zi. Am remarcat cu coada ochiului un domn care stătea pe o băncuță acolo, în secretariat, în anticameră. O dată, de două ori, de trei ori, omul nu zicea nimic, eu nu ziceam nimic. După vreo două-trei zile am remarcat că e același om și am întrebat secretara: "E un domn aici, ce se întâmplă?". Mi-a răspuns: "E un domn care a fost și înainte, de mult tot vine pe aici, a fost campion olimpic". Eu m-am trezit... a fost campion olimpic, nu putem spune așa, că a fost campion olimpic, așa cum am spune că a fost impiegat de mișcare.

- Da, da...
- "Cum adică a fost campion olimpic? Cum îl cheamă? Cine? Adu-l aici!". Era domnul Leon Rotman. Eu am fost, sunt emoționat și acum când povestesc, pentru că omul e unul din primii campioni olimpici ai României. Era într-o situație materială dificilă și ar fi vrut cumva dacă ministerul poate să îi dea un ajutor cumva.

- Să-l ajute, da.
- Nu se punea problema unei rente viagere. Și atunci mi-a venit ideea cu domnul, dacă sunt acești oameni care au prins alte vremuri, totuși nu se poate face ceva? Și am pornit pe ideea asta. M-am ținut de ea, am fost ajutat de oameni care aveau cuvântul lor. De Ivan Patzaichin, de Nadia Comăneci, de oameni care au susținut acest proiect și până la urmă l-am reușit. Și mai vine un al treilea lucru. Gândiți-vă că ciclul acela s-a încheiat cu Olimpiada de la Sydney, unde noi, dacă nu greșesc, am luat 11 medalii de aur.

Rentele viagere, inițiativa lui Antonescu. „Există niște criterii. N-am putut face dreptate chiar tuturor”

- Da, a fost un succes.
- Erau în activitate Gabriela Szabo, care, probabil, a fost, mă rog, personalitatea sportivă puternică, Elisabeta Lipă și alții. Dar gândiți-vă că și atunci, în mod fenomenal, am avut-o pe Diana Mocanu. Deci au fost ani grei, din punct de vedere bugetar, din puncta de vedere financiar. Au fost niște ani foarte grei, pentru că, în general, bugetul României era debil. Țin minte cu mare plăcere perioada aceea.

- Care e punctul nostru de vedere? E mai bine ca sportul să aibă ministerul lui sau să fie ca azi, agenție?
- Nu cred că e decisiv. Nu aș putea să pretind acum că trebuie să fie minister, când vedeți bine că s-a restrâns numărul de ministere și ideea de a restrânge structurile. Indiferent că e minister, că e agenție, că e un secretariat de stat sub un minister mai mare, să zicem cel al educației, ceea ce nu am reușit atunci și nu s-a reușit, mă tem, până azi, este să facem din sport o prioritate națională... Că asta este mult spus într-o țară ca România, cu atâtea alte priorități. Dar un program coerent și dus prin și peste guvernări, un program național pentru sport, cu toate componentele și de care, evident, să nu răspundă sau să se ocupe doar ministerul sau agenție ce-o fi, ci toate, după cum discutam. Discutam acum 25 de ani lucrul ăsta, începând cu Ministerul Educației. Cu Ministerul Sănătății.

- V-am dat atunci și vă dau și acum dreptate. Sănătatea, învățământul sunt ramuri mai importante decât sportul, haideți să fim serioși!
- Dar sportul, și nu doar cel sau nu în primul rând cel de performanță, ar putea fi sub capitole foarte bune pe un program național și la educație și mai ales la sănătate.

- Absolut. Și ar trebui să colaboreze toate aceste departamente. Știți că totuși rentele viagere s-au blocat, s-au plafonat la ceva din urmă cu vreo doi ani parcă.
- Am aflat anul acesta, m-a sunat cineva de la Adevărul și am avut chiar un mic interviu. Nu știam și nu știu exact, cred că n-au fost indexate cumva.

- Exact.
- Asta s-a întâmplat. Nu e chiar cel mai mare efort bugetar. În orice caz, e unul pe care cred că și societatea îl admite. Eu n-am auzit vreun reproș pentru asta. Am auzit, de exemplu, de la oameni din, mă rog, lumea actorilor... "Dom'le, dar pentru noi de ce nu?". În fine, am zis: "Nu știu, eu m-am ocupat de sport". Există niște criterii, pentru că și acolo noi n-am putut face dreptate chiar tuturor. Era discuția despre sporturi olimpice.

- E și o nedreptate. Totuși, cel mai mare rezultat din istoria fotbalului românesc este câștigarea Cupei Campionilor din ‘86. Ăia n-au primit niciun ban.
- S-a pus doar pe Campionate Mondiale și Europene, plus Jocurile Olimpice. Nu poți să faci dreptate, întotdeauna, tuturor.

- Ziceți că ar trebui să se reactualizeze.
- Ca orice categorie de venit.

„România trebuie să aibă un program de sport, de amploare națională, cu guvern, cu autorități locale”

- Dacă deveniți președinte, ce planuri pentru sport aveți așa, în general? Adică ce credeți că ar trebui schimbat?
- Eu, chiar dacă sunt într-o precampanie electorală, de fapt o campanie electorală timpurie, ca să fim serioși, campania nu s-a oprit nicio secundă, chiar când nu erau clari, că nu sunt și acum candidați.

- Însămânțările de primăvară.
- Nu am să vă ascund faptul că nu la sport mă gândesc în primul rând. Sunt atribuții ale președintelui care sunt urgente, care îi vor ocupa tot timpul, că voi fi eu sau altul. Politică externă, securitate, apărare, mă rog, funcționarea unei instituții. Dacă eu voi deveni președinte, sau ca să ne exprimăm mai exact "când", nu "dacă"... Nu am nicio ezitare să spun că voi putea iniția ceva, nu stă în puterea președintelui, dar stă în capacitatea lui de a mobiliza, de a împinge, de a organiza lucrurile.

- Absolut. Pentru că lumea își imaginează că președintele poate orice. Nu! Are niște prerogative care sunt limitate.
- Președintele poate să facă singur foarte puține lucruri, în afară de a da decorații. Are puține, dar puternice prerogative. Are însă o influență enormă, mai ales în prima parte a mandatului său, și poate împinge lucrurile atunci când sunt lucruri necontroversate cel puțin. Deci nu văd de ce exact, așa cum s-a vorbit de un program al României Educate, nu poate să fie acest deziderat un program național pentru sport. Un program de amploare națională, cu guvern, cu autorități locale, cu toți cei care pot ajuta, inclusiv cu mediul de afaceri, de ce nu?

- Corect.
- Poate să găzduiască, să inițieze, să patroneze, dacă vreți să folosim acest termen, un astfel de program și la experiența pe care am avut-o și la dragostea pentru sport pe care o împărtășesc cu atâți alți români, cred că voi putea face lucrul acesta.

„Fotbalul românesc e, după părerea mea, într-o spectaculoasă și, pentru mine, greu de explicat revenire”

- Cum vi se pare, unui om totuși mai tânăr, aveți 65 de ani, mulți înainte!, faptul că echipa națională e pe mâinile unui antrenor care anul ăsta împlinește 80? Îl apreciați? Aveți încredere în echipa sa națională?
- Mulți înainte! Cum să nu? Bun, eu sunt stelist, am fost stelist. Cine poate să nu-l aprecieze pe Mircea Lucescu?! Ca profesionist, ca minte a fotbalului, ca să spunem, e o conștiință fotbalistică în România. E o istorie întreagă. Lucescu e o istorie! Eu, aici, probabil cedez tentației de a ține partea ăstora mai bătrâni, între care mă situez, mă introduc. Foarte multe lucruri au pierdut din calitate, inclusiv la politică, în România, odată cu trecerea timpului. Adică noi speram acum 15-20 de ani, nemulțumiți de unii politicieni din epocă, să se schimbe generațiile și să vină ceva, mă rog, crescut în alte condiții, educat, pregătit.

- Și?
- Nu prea s-a întâmplat așa. Și la fotbal, cineva ca Mircea Lucescu este evident o alegere bună, oricâți ani ar avea, dacă e în putere, dacă dorește să facă aceste lucruri și cred că, cel puțin deocamdată, rezultatele o confirmă. Mai e o chestiune.

- Vă rog.
- Fotbalul românesc e, după părerea mea, într-o spectaculoasă și, pentru mine, greu de explicat revenire. Am atins un pic și cu echipele de club, și cu naționala, și cu interesul în fizic, viu, în stadion, un pic, așa, fundul, acum câțiva ani. După care au început să apară totuși niște rezultate. Au început să apară ambiții. Au început să apară o emulație și o susținere publică pentru echipele românești și echipele naționale, culminând cu ce s-a întâmplat la Campionatul European, unde nu doar prezența echipei naționale, dar prezența publicului a fost...

- Cel mai mare succes al României a fost publicul.
- Dar asta face totuși să vedem, și mă bucur enorm, să vedem stadioane pline, sau aproape pline, să vedem din nou derby-urile noastre, locale, aici, ca pe vremuri aproape. Și în sensul acesta și național, beneficiind, sigur, și de anumite conjuncturi favorabile, să aibă alte ambiții și alte aspirații. Deci văd cu ochi buni chestiunea asta, în condițiile în care, după cum știm foarte bine, dumneavoastră mai bine decât mine, este foarte greu acum pentru țări europene, din lumea a doua, a treia, fotbalistică, să păstreze un campionat puternic, să vândă bine jucători. Bun, dacă ești Croația sau Serbia...

Crin Antonescu: „Nu facem niciun clasament! Pentru mine există Messi și restul!”

- Nu suntem... Care sunt idolii dumnevoastră în fotbal?
- Nu facem niciun clasament! Pentru mine există Messi și restul! Nu în sensul că nu există jucători uriași. Eu l-am văzut pe Pele, în ’70. Am văzut înregistrări și cu Di Stefano. Nu pentru că n-ar fi fost și alți fotbaliști uriași, dar eu am avut un cult pentru Johan Cruyff. De-aia țin cu Barcelona, după transferul lui de la Ajax, de la sfârșitul lui ’73. După tot ce-am văzut, după toate înregistrările, nu e vorba de numărul de goluri sau de trofee la Messi. E vorba de faptul că nimeni n-a oferit o cantitate mai mare de spectacol fotbalistic decât acest omuleț, care e încă în activitate și sper să fie și la anul. Apoi, sunt mari fotbaliști care n-au luat Balonul de Aur, de exemplu. Să zicem Raul, să zicem Thierry Henry, jucători care au marcat, au făcut o epocă.

- Vreau eu să spuneți două cuvinte frumoase și despre Maradona.
- Am fost o dată în Argentina, o singură dată, și discutam cu un șofer de taxi care nu era, era mai tânăr ca mine. M-am gândit că e cu Messi... Mi-a spus că orice ar face Messi, care încă nu câștigase Cupa Mondială, la ei există Maradona și restul. Maradona era cu un an mai tânăr decât mine, l-am urmărit pe cât puteam urmări de când era "El Pibe de Oro". Maradona a fost fenomenal. Eu am însă o mare prețuire și un fel de solidaritate cu marii fotbaliști, v-am zis de Tudorel Stoica.

- Da.
- Nu există mari fotbaliști care nu sunt atacanți, care n-au driblat, care n-au dat goluri, dar au fost uriași. De mari fundaști, de Facchetti, de exemplu. De mari constructori de jos și de săracii mari portari. Este o lungă istorie și o galerie de portari... Deși stelist, am avut ca feblețe fotbaliști care n-au fost steliști.

- Așa. Cine?
- Florică Dumitrache, desigur Dobrin. Vedeți, orice s-ar fi întâmplat, Hagi e Hagi, l-am văzut pe Hagi de când era junior. Dar e o poveste cumva ca și cu Maradona. Dobrin rămâne ceva în mintea noastră, un mit, dincolo de ce a făcut el. A fost fascinația, frumusețea.

- Dobrin e legenda înainte de a fi fotbalist.
- Exact.

- Mai mergeți la stadion? Vă mai duceți?
- N-am mai fost de multă vreme. Televiziunea ne răsfață. Sunt foarte bucuros. Ultimul meci pe care l-am văzut pe viu a fost Liverpool cu Chelsea, 11-10, pe Wembley. Televiziunea ne ține acasă, suntem răsfățați. Mă uit și la ai noștri. FCSB – Dinamo, Dinamo – Rapid sau Craiova. Dar am ajuns să nu ne mai uităm la Italia sau Germania, campionate tari.

- Spuneți-mi...
- Și soția mea e ultras Liverpool. Și eu simpatizez, așa, pentru ea și pentru prieteni de-ai mei care țin cu Liverpool. Dar eu înclin ușor cu Arsenal. Ușor, așa...

„Dacă ies președinte, mă ocup de asta cu sala. Nu termin mandatul fără sală”

- Domnule Antonescu, Bucureștiul încă nu are o sală competitivă în care să mergem să vedem sport.
- Eu nu vreau să dau pe cineva anume vina, dar este absolut incredibil că Bucureștiul nu are o polivalentă! O sală. Făcută, nu știu, de primărie. Totuși, avem o Arenă Națională care este la nivel bun. Avem niște stadioane, iarăși, chiar cochete, elegante. Nu se poate să n-avem o sală! Pentru că în același timp sunt orașe în România care au săli pe măsură. Nu știu, de la Sibiu la Cluj.

- Da, Clujul e numărul unu.
- Deci nu se poate totuși ca Bucureștiul, la veniturile Bucureștiului, la rolul Bucureștiului, pentru că România e unde e în Uniunea Europeană. E din ce în ce mai bine. Între noi fie vorba, în ciuda panicii și strigătelor de revoluție, care ne-au cuprins, dar Bucureștiul e și mai sus. Adică Bucureștiul este între orașele Europei, destul de sus.

- Absolut, absolut.
- Dacă ies președinte, mă ocup de asta cu sala. Nu termin mandatul fără sală. Promit, deși nu ține direct de mine, dar îi bat la cap!

- Să vedem. În general, din ce am constatat eu, v-ați ținut de cuvânt.
- Cât am apucat.

- Ați stat mulți ani în străinătate. Spuneți-mi cu sinceritate, se trăiește bine în România?
- Mi-e greu să spun, pentru că eu știu... De ce să nu fiu corect? Eu știu cum se trăiește în nordul Capitalei noastre, București.

- Locuiți în Băneasa, nu?
- Pe Aviației, unde începe Șoseaua Pipera. În nordul Capitalei noastre se trăiește, mai bine, în medie ca în Bruxelles, de exemplu.

- Mai există și Sud...
- Se trăiește. Pe baza unor cifre care nu-s doar în statisticile INS, ci sunt și în conturile oamenilor în bănci, sunt și în buzunarele, în lucrurile de zi cu zi, materiale ale oamenilor, în turiștii pe care îi întâlnești nu doar în Turcia și în Grecia. În România se trăiește, în general, din ce în ce mai bine. Oricum, mai bine! Acum 25 de ani ne uitam la Ungaria într-un fel pe care vi-l amintiți, poate.

- Da, corect.
- Astăzi nu ne mai uităm de acolo. Ne uităm de undeva, chiar mai sus. În România lucrurile au crescut din punctul ăsta de vedere, în vreme ce, într-o țară ca Belgia, au stagnat sau în unele privințe au scăzut. Sigur că mai josul lor e încă mai mare, mai sus decât mai susul nostru. Dar e vorba de o direcție.

„Geografia nu-i artă, tot în Europa rămânem, dar suntem la marginea de est a Europei”

- Am înțeles.
- Și în sensul acesta, în continuare sunt oameni care vor pleca din România, ceea ce nu ne dorim, mai ales la cei competenți, calificați, cei tineri. N-avem cum să împiedicăm asta, nici nu trebuie să o împiedicăm, tot trebuie să facem ca să mai și vină oameni. Pentru că mai și vin oameni sau se gândesc să vină. E o comunitate foarte numeroasă, cum știți, de români în Londra. Și sunt oameni care se gândesc să revină.

- Chiar mulți sunt din Irlanda.
- Eu cred că România este, din punctul acesta de vedere, pe drumul cel bun. Și asta îmi pare că nu trebuie să scăpăm din vedere. Apropo și de alegeri.

- Așa.
- Când discutăm nu numai de candidat și de perspective, dar, iată, acum avem o nouă temă de dezbatere națională. Dom'le, cu Bruxelles sau cu Washington? Cu Uniunea Europeană sau cu Statele Unite? Și cu unii, și cu alții, dar să nu uităm că nu suntem între ei, sau mediatorii, ci suntem în Uniunea Europeană.

- Corect.
- Și ceea ce am făcut în România, de la drumuri la școli, că s-au făcut și școli, și stadioane, și ce vreți, foarte multe țin de această apartenență și de această comunitate europeană, unde în continuare, sau de unde în continuare, noi am încasat mai mult decât am dat.

- Orice am face și orice am vrea, tot în Europa rămânem.
- Absolut.

- Nu ne ia nimeni să ne mute în Iowa sau în Vermont.
- E adevărat, geografia nu-i artă, tot în Europa rămânem, dar suntem la marginea de est a Europei și atunci ne interesează foarte tare și parteneriatul strategic cu americanii și NATO.

„Mi-e frică de ce s-ar întâmpla cu România dacă cineva ca domnul Călin Georgescu ar câștiga!”

- Dacă deveniți președinte, care e primul lucru pe care ați vrea să-l schimbați la România?
- La români e greu, nu poți să schimbi a doua zi ceva și probabil nici nu poți avea pretenția sau aroganța să spui "Vreau să schimb asta la români!". Probabil că e, cum cred că președintele poate face mult prin prestația sa publică și prin exemplu, prin atitudine pentru că aș vrea să-i schimb la mine în prima zi, că tot sunt președinte. Și cred că sunt ceva șanse. Toți vorbim. Dom'le, ești președintele tuturor românilor. Președintele trebuie să fie al tuturor românilor!

- Corect.
- E foarte important să ai puterea și asta îmi doresc, asta aș dori să schimb, dar să reușesc din prima zi. Să consider că s-a încheiat campania, să consider că toți, indiferent că e vorba de oameni care m-au atacat, pe nedrept, au făcut, au dres, nu vorbesc doar de politicieni, toți sunt în mod egal compatrioții mei și cu toți trebuie, sau aproape toți, trebuie să construim ceva. Dacă aș vrea pe termen, omenește, realizabil să schimb ceva, da, la noi, la români și viața publică din România, aș vrea mai mult respect și mai multă responsabilitate. Să ne înjurăm la propriu sau la figurat mai puțin, să ne respectăm mai mult noi pe noi, noi între noi, noi instituțiile, pentru că peste tot e ceva din noi.

- Așa este. Și am început cu politica, terminăm cu politica, ultima întrebare. Domnule Antonescu, vă e frică de Călin Georgescu dacă va candida?
- Nu mi-e frică de Călin Georgescu dacă va candida! Îmi doresc sincer, o spun a nu știu câta oară, ca instituțiile chemate să judece, să aprobe sau nu candidatura să nu găsească motive legale, temeinice să invalideze această candidatură, deci îmi doresc să candideze. Mi-e frică de ce s-ar întâmpla cu România dacă cineva ca domnul Călin Georgescu ar câștiga! Asta e altceva! Dar de aia suntem mai mulți în competiție, pentru a găsi o variantă de care să nu ne fie frică pentru România următorilor ani!

- Vă mulțumesc! A fost pentru dumneavoastră domnul Crin Antonescu.
- Mulțumesc și eu!