Mihai Leu, campionul neînvins

Dar, sincer să fiu… un om ca el nu moare. Se retrage undeva unde noi încă nu putem ajunge. Se așază într-o liniște de dincolo, fără cuvinte, dar cu amintiri care dor.

L-am cunoscut. L-am intervievat de atâtea ori la radio, și niciodată n-am simțit că vorbesc cu o vedetă. Vorbeam cu un om rar. Un suflet blând. Un caracter demn, din alte vremuri. Avea o frumusețe interioară care se simțea chiar și când tăcea. Nu juca roluri. Nu poza. Era exact cum îți doreai să fie: curat, decent, elegant.

Fosta noastră colegă din presă, Clara Ilie, s-a ocupat ani la rând de imaginea sa. Îl avea în portofoliu ca pe o emblemă. Nu doar pentru palmaresul lui, ci pentru omenia lui. Clara spunea mereu: „Pe Mihai nu-l promovezi, îl însoțești. Nu-i trebuie cosmetizare, el e, pur și simplu, modelul ideal”. Avea dreptate.

O carieră fantastică

Mihai Leu a fost campion mondial la box profesionist în 1997, neînvins în 28 de meciuri. Apoi, s-a reinventat în raliuri, și acolo a devenit campion național. O minte brici. O voință din oțel. Un caracter fără scăderi. Un Leu adevărat. Dar cel mai mare titlu l-a câștigat abia în 2014, când a fost diagnosticat cu cancer.

A fost una dintre cele mai grele încercări pe care le poate trăi un om. Dar n-a cerut mila nimănui. Nu s-a plâns. N-a dramatizat. A tăcut și a luptat. Cu aceeași grație. Cu același zâmbet. Cu același firesc pe care doar marii campioni îl au în fața morții.

„Mie mi-a plăcut să văd lucrurile optimist. Mi-am făcut prieteni noi. Am realizat că suntem o familie foarte unită și că trecem peste orice”, spunea el în emisiunea Prietenii lui Ovidiu.

Și-a amintit atunci și de prima discuție cu profesorul Irinel Popescu:

– Domn doctor, cât durează până mă pun pe picioare?
– De ce mă întrebați?
– Păi… săptămâna viitoare am o cursă!

Râdea. Dar nu era o glumă. Era felul lui de a spune că nu se lasă. Că moartea poate veni, dar el n-o va întâmpina în genunchi. Ci în picioare. Demn. Zâmbitor. Ca în ringul de box sau cu mâinile pe volan și cu mintea în viitor.

În loc de adio...

Astăzi, România pierde nu doar un fost sportiv. Pierde un simbol. Un model. Un om în fața căruia ai fi vrut să-ți scoți pălăria, chiar dacă nu mai porți una. Poate că Dumnezeu avea nevoie de un campion acolo sus. Nu pentru titlurile lui, ci pentru sufletul lui. Pentru curajul lui discret. Pentru zâmbetul acela cald care spunea: „Sunt aici. Nu vă temeți.”

Și poate că moartea nu ne răpește chiar tot. Ne ia prezența lui, vocea, figura aceea calmă. Dar nu ne ia ce a lăsat. Nu ne poate lua imaginea unui om care și-a trăit viața frumos. Cu capul sus. Cu inima deschisă. Cu respect pentru sine și pentru ceilalți.

Mihai Leu rămâne. În inimile celor care l-au cunoscut. În respectul celor care l-au privit cu admirație. În amintirile celor care au învățat de la el, chiar și fără să știe. A fost și rămâne un campion complet, în ring, în viață, în boală, în modestie. Dumnezeu să te odihnească, Mihai! și să ne ierți că n-am știut să spunem destul cât de mult te prețuim!