Articol de Andrei Crăciun - Publicat marti, 14 octombrie 2025 14:20 / Actualizat marti, 14 octombrie 2025 14:20
Comparând lumea scriitorilor cu cea a sportivilor, Mircea Pricăjan, 45 de ani, trage concluzia că scriitorii au multe de învățat de la sportivi. Invers – mai puțin. Este scriitor (Murmur, Calitatea luminii). A scris și cărți pentru copii (Pumn de fier). Este și un excelent traducător, ceea ce deja știți dacă ați citit biografia lui Bruce Springsteen, de exemplu.
Totodată, Mircea conduce și revista orădeană Familia (e bihorean domnul Pricăjan). Titlul este unul dintre cele mai prestigioase din lumea noastră culturală. Familia este revista la care s-a remarcat în secolul al XIX-lea foarte tânărul Mihai Eminescu.
Legăturile sale cu sportul sunt complexe și încep cu sporturile de contact. Să vedem.
Mircea Pricăjan și legăturile cu lumea sportului: „Mai întâi judokan, apoi karateka”
- Mircea Pricăjan, scriitor. Văd în tine spiritul unui karateka și al unui judokan. Ai practicat, așa e?
- Ai intuit bine. Mai întâi judokan și apoi karateka. Dacă poți spune asta despre cineva înnebunit la o vârstă fragedă de filmele cu bătăi, un puștan care voia să-și imite idolii de celuloid. Erau primii ani ’90, aveam în sfârșit acces nemărginit la spectacolul unor Bruce Lee, JCVD, Dolph Lundgren, Jackie Chan și toți ai lor. Plus Arnold Schwarzenegger, omul de fier. Așa că da, m-am dus mai întîi la judo, voiam să învăț să cad. Nu mi-a ajuns; voiam, de fapt, să învăț să mă bat.
Am schimbat apoi pe karate, dar am făcut prea puțin full contact, prea mult kumite. Și mi-am mai și rupt mâna încercând lovitura cu piciorul prin răsucire a lui Van Damme, pe câmp, pe arătură. M-am gândit, totuși, să nu renunț așa ușor. Era păcat, dacă tot știam să cad.
- Mircea Pricăjan, scriitor
„M-am apucat de lupte greco-romane. Mi s-a părut însă un spor prea intim, l-am abandonat și pe acesta. O vreme mai apoi, la început de adolescență, inspirat de Arnold, am practicat culturismul. Fără metodă practică, deși teoretic eram pe direcția bună – îmi făcusem abonament la revista Culturism.
Îmi amintesc chiar că am vândut mănușile de box (le aveam de la părinți, să mă bat cu soră-mea cum trebuie, căci sportul box nu l-am încercat) și am cumpărat bilete la Balcaniada de Culturism. S-a ținut la Oradea cândva prin ’95-’96, dacă nu greșesc grav. Eu și sora mea țineam cu Florin Uceanu, îl știam din revistă, cumpărasem și citisem și cartea lui, Culturism de performanță (editura REDIS Club, București, 1994, 122 pag.).
Apoi am dat de cărți, m-a înrobit lectura și am renunțat la orice carieră sportivă. M-am lămurit că singura sală în care pot să stau cu orele e sala de lectură. Asta e”, a mărturisit scriitorul în timpul interviului acordat Gazetei Sporturilor.
„Bruce Lee. Always”
- Acestea fiind spuse, una dintre marile întrebări ale tranziției rămâne în vigoare: Bruce Lee îl bate pe Van Damme? Și dacă da, de ce?
- Bruce Lee. Always. Bruce Lee știe meserie, are școală de karate, nu de balet, ca Van Damme. Bruce Lee e numai fibră și nu pozează în gigolo, nu-l interesează să leșine fetele după el. Pe Van Damme eram invidios; pe Bruce Lee îl admiram.
- În zilele noastre, ce relații întreții cu sportul, Mircea? Ce exemplu dai tu fiului tău și tinerei noastre generații?
- Sunt un părinte model în privința asta. Știu să încurajez bine sportul la tineri. Am discurs, știu teorie. Pe Mihai, fiu-meu, l-am dat la karate – a ajuns la centura galbenă. L-am dat la baschet, la fotbal, la tir. A făcut și încă face polo, înoată foarte bine, se simte ca peștele în apă. Anul acesta a avut un episod scurt de aruncat cu sulița, s-a antrenat la spartul târgului și a reprezentat școala, alături de colegii lui, la o competiție de atletism din Italia. A aruncat 32 de metri, alții au aruncat mai mult. Dar nu asta contează; contează să participi, nu?
- Sigur.
- I-am spus mereu că performanța cere multe sacrificii, e dureroasă, că bucuria poate fi mare dacă câștigi, iar deznădejdea și mai mare dacă pierzi. I-am spus mereu că nu performanța o urmărim cu toate sporturile la care îl dăm. Dacă e să fie, bine; dar nu e obligatoriu. Nu vreau (neapărat) să fie David Popovici. La tenis nu l-am dat.
- Unde crezi că se intersectează sportul și arta, și literatura? Ce ar putea învăța scriitorii de la sportivi și viceversa?
- Noi avem multe de învățat de la sportivi. Ei de la noi mai puține. Nouă ne-ar prinde bine perseverența lor, îndârjirea, rigoarea, ambiția urmărită pas cu pas, mai ales fair-play-ul și camaraderia. Noi suntem mai împrăștiați, așa, mai... artiști. Și ne plângem prea des. De la sportivi am putea învăța să fim mai spartani, să știm să strângem din dinți ca bărbații. Acum, că mă gândesc mai bine, chiar nu știu ce-ar putea învăța ei de la noi.
- Ești și traducător din engleză, cu numeroase volume la activ. Biografia cărui mare sportiv ai traduce cu pasiunea traducerii biografiei lui Bruce Springsteen?
- N-am un sportiv preferat. Așa cum am cântăreți, de pildă. Springsteen și Ozzy, de pildă, pe care i-am tradus până acum. Dar pentru suma corectă aș traduce biografia oricui. Pasiunea e doar o parte a meseriei de traducător.
„Nu mă interesa fotbalul. Mai bucuros aș fi fost să văd un film cu bătăi sau Predator”
- Ce a însemnat generația lui Hagi pentru generația ta și cum ați trăit Mondialele din anii 1990? Cum s-a văzut generația de aur dinspre județul Bihor?
- Am urmărit doar câteva meciuri atunci, nici nu mai știu exact care. Le-am văzut la țară, țin minte, la bunici, și doar pentru că eram mic și nu aveam voie să ies din casă pe întuneric, iar în casă se adunau la meciuri toți vecinii de pe stradă. Erau încă puține televizoare la sat în anii aceia. Eu, unul, n-am fost foarte atent. Nu mă interesa fotbalul. Mai bucuros aș fi fost să văd un film cu bătăi sau Predator. Dar da, știu ce a însemnat Hagi pentru restul generației mele și pentru județul Bihor, ca și pentru restul țării. Din păcate, totul a trecut pe lângă mine făr’ a mă atinge. Pierderea mea.
- Când ai fost ultima dată pe stadion și cu ce povești te-ai întors acasă?
- Pe stadion n-am fost niciodată. Dacă întrebarea vizează sportul cu balonul rotund... Altfel, la concerte, ehe, e altă povestea. Metallica în 2019, înainte de pandemie, pe Arena Națională. Ce spectacol!
„Sunt irecuperabil scriitor”
- Care sunt preferații tăi dintre campionii noștri din anii din urmă? Halep? Popovici?
- Da și da. Halep și Popovici. De ei am auzit la știri, am văzut... crâmpeie din evoluțiile lor, m-am bucurat pentru performanța lor. M-am bucurat în special pentru ei, individual, pe persoană fizică; n-am trăit niciodată fiorul victoriei lor la nivelul meu personal, așa cum se mai face. Mi se pare un gest de rapt să strigi în fața televizorului „am câștigat!”, când meritul tău e doar acela de-a împărți, întâmplător, aceeași limbă cu câștigătorul. Dar poate că și asta-i pierderea mea.
- Cum, Mircea, tu nu joci șah?
- Joc, dar prost. Când ies de pe rețele – și asta se întâmplă anual câte o lună, două – joc șah pe telefon. Pentru că reflexul de-a lua periodic telefonul în mână rămâne, n-am ce face. Joc la nivel de începător ca să am șanse să bat mașina. Altfel n-are nici un haz. Joc agresiv și deloc calculat, îmi place să mă surprind cu mutări neașteptate, îmi place să capturez piese pe care le descopăr vulnerabile, gata de capturat, din neatenție algoritmului setat să fie și neatent. N-am fire de sportiv, cred că s-a înțeles deja. Sunt irecuperabil scriitor.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
