Scriitorul Mihail Vakulovski, despre anii luptelor libere: „Am smuls scaunul de sub fundul antrenorului și fugeam după arbitru”

Aceasta este prima sa apariție în ziarul nostru. Lucrează de peste zece ani ca librar, este rocker, poet, prozator, doctor în litere (cu o strălucită teză coordonată de însuși Nicolae Manolescu, aflat pe atunci la apogeul carierei sale de critic literar) - doamnelor și domnilor, faceți cunoștință cu unicul Mihail Vakulovski!

– Mihail, îmi amintesc din cărțile tale că ai avut o copilărie din care sportul nu a lipsit. Ai făcut lupte în Republica Moldova, nu? Și de ce ai întrerupt cariera? Te furau arbitrii sovietici, care a fost treaba?
– Știi mult prea bine că naratorul nu e chiar scriitorul, că Nică din „Amintiri din copilărie” nu e tocmai Ion Creangă, dar aici ai dreptate, personajul de care amintești e croit după mine, mi-e mult mai ușor să-mi controlez personajele cînd pornesc după cineva anume. Tata, absolvent de filologie (la Chișinău) și arte plastice (la Sankt Petersburg) a fost și un foarte bun sportiv, cu rezultate remarcabile la sambo și judo. Printre primele mele amintiri e și o poveste de-a lui cu Budilov, o forță a naturii, care mergea din sat în sat și făcea demonstrații de forță, un fel de circ cu haltere și alte greutăți. La un spectacol din ăsta l-a luat din public pe tata, care era un copilaș, s-a jucat puțin cu el și a spus că va fi un mare sportiv. Cam așa a arătat tata dintotdeauna – foarte zdravăn și deosebit de bine făcut, chiar dacă a fost un copil al foametei de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Despre întîmplarea asta știu de la bunicu’, cu care semăn cel mai mult, zic neamurile. Bunica a murit cînd eram în clasa a VII-a și părinții au hotărît să stau o perioadă cu el și atunci bunicu’ mi-a povestit multe astfel de întîmplări. Povestea lui tata e că acest monstru era nepot de pădurar și bunicu-so l-a tot pus, din copilărie, la tăiat lemne, și l-a luat cu el prin pădure și așa omul s-a dezvoltat fizic supranatural.

Cred că așa m-a păcălit să nu las pe nimeni altcineva să taie lemnele, să care cărbunii și din astea (adică nici pe el). Vakulovski-enii sînt intelectuali pur sînge dintotdeauna și nu știu să-i fi interesat prea mult sportul, pînă la tata. Bunica e dintr-un neam de oameni foarte puternici și înalți, a avut vreo șapte frați, cîțiva de peste doi metri.

Tata, în copilărie, s-a prins repede că nu are nici o șansă dacă se pune la trîntă cu verii lui din Bucovina ucraineană, așa că i-a păcălit pe cîțiva și le-a strîns degetele cu ușa, după care ăia au prins frică și nu l-au mai provocat. Bănuiesc că și tata (n.r. – scriitorul Alexei Vakulovski), și noi, eu și frate-meu (n.r. – Alexandru Vakulovski, el însuși talentat scriitor), avem microbul sportului de la familia bunicii, Țurcan. Fac cros de la grădiniță, alergam în fiecare dimineață, înainte de grădiniță, apoi înainte de a pleca la școală, de la Odaie pînă la Șucher, ceea ce însemna mai mult de șase kilometri, zi de zi, cu prietenii din copilărie, toți mai mari decît mine. Crosul de șase kilometri a fost mereu cursa mea preferată după aceea, dar alergam la fel de bine și la restul concursurilor, de la 100 de m în sus. Din clasa I pînă am plecat la facultate am făcut lupte libere. Mergeam la școală la lupte libere înainte de începerea orelor, iar cînd toți făceau înviorarea – obligatorie – noi abia ieșeam de sub duș, după antrenament.

– Cum a aflat Mihail că “nu-i dreptate” pe lume?
– Am participat și la cîteva întreceri destul de serioase, am luat locul doi la Campionatul Deschis al R. Moldova, povestesc în romanul „Tovarăși de cameră” cum s-a întîmplat, cînd, văzînd că am fost furat pe față, am smuls scaunul de sub fundul antrenorului și fugeam prin sală după arbitru. Am fost smuls din alergare de un braț foarte puternic. Era tata, căruia i-am spus că „nu-i dreptate”, iar el mi-a zis: „Abia acum afli?” Eram clasa a VII-a.

Deși sînt născut la Chișinău, mi-am petrecut copilăria în satul vakulovskienilor, Antonești, Ștefan Vodă, lîngă Odesa, vecini cu Purcari. Eram nebun după fotbal, hochei și baschet. Cu fotbalul am ajuns destul de sus, din clasa a VII-a jucam în echipa satului, în liga a IV-a a URSS, iar din clasa a VIII-a am fost selectat într-o echipă a raionului, care juca în liga a III-a (pentru comparație, Zimbru, cea mai bună echipă din Republica Moldova, juca în liga a II-a). Deși eram aproape copil, aveam cameră în centrul raional și toate cele necesare pentru un fotbalist profesionalist, la fiecare meci venea o mașină din Ștefan Vodă după noi, la Antonești (eram vreo 3-4 de la noi din sat în echipa aia). Hochei am jucat tot timpul, cu cea mai mare plăcere, pe lacul care începea exact peste drum de grădina noastră. Baschetul îmi plăcea la nebunie, și să joc, și să mă uit, mă uitam la toate meciurile televizate - și la fotbal, și la hochei, și la baschet. Dacă părinții mei ar fi rămas la Chișinău - și li s-a propus să lucreze la Universitate și Academia de Științe, după absolvirea facultății - m-aș fi făcut cu siguranță sportiv, dar din sate nu prea aveai cum să ieși în timpul URSS, nici măcar pentru sport.

– Știu că ești un om ocupat, ba cu meseria de librar, ba cu cea de traducător, ba cu cea de scriitor, mai ai timp să te uiți la sport? Ce urmărești? Dar de practicat, mai practici?
– Meseria mea nu e de librar, deși lucrez de peste zece ani într-o librărie. Sunt scriitor, traducător, profesor, am făcut zeci de ani o revistă de cultură, Tiuk, și un CenaKLUb Tiuk literar. Librar sînt doar fiindcă la Brașov nu am altceva mai bun de făcut și, vorba lui Antoine de Saint-Exupéry, „un scriitor e liber doar dacă are o slujbă”. Am mai fost lector universitar, cercetător științific la Academia de Științe și la IRIR, redactor șef la o editură și la o revistă. Înainte mă uitam la tot ce era sport la televizor. Apoi, încetul cu încetul, am început să tot aleg. Acum mă uit doar la meciurile echipei naționale de fotbal și la Cupele Europene, la Liga Campionilor, la Campionatele Europene și Mondiale încerc să nu pierd nici un meci.

Mă mai uit la box și la alte lupte, dar doar la meciurile importante sau la preferații mei. Mă uit la toate meciurile de handbal feminin ale echipei României și la meciurile din Cupa Campionilor. Cînd eram la Chișinău eram nelipsit de la meciurile naționalei Moldovei de pe stadionul Zimbru Chișinău și cînd jucau la Corona Brașov Simona Gogîrlă și Cristina Neagu nu prea ratam nici meciurile de handbal ale echipei Corona. Într-o perioadă m-am antrenat la o sală de forță din Răcădău, cartierul în care locuiesc, unde antrenori erau doi sportivi pe care, uitîndu-mă la campionatul mondial de carate, i-am văzut - live -cucerind titlul de campioni mondiali.

M-am uitat - încordat la maximum - la toate cursele lui David Popovici. Îmi place foarte mult sportul și încerc să nu pierd evenimentele importante, iar uneori mă uit și la meciuri mai puțin spectaculoase... Așa, mai era întrebarea cu practicatul. În școală am făcut lupte libere, 10 ani, că atîta se învăța la noi, apoi am făcut, la facultate, karate tradițional, adică Karate Shotokan, vreo cinci ani cu antrenorul Valeriu Ciornei, care e profesor de franceză, apoi - cu alți antrenori, apoi singur. Am făcut cros neîntrerupt de pe la cinci ani pînă nu demult, cînd am avut o problemă gravă cu coloana, de atunci doar fac înviorare și un antrenament destul de scurt, dar zilnic, și merg la serviciu și înapoi - zi de zi, fie viscol, fie furtună - pe jos, vreo 3 km dus și 3 întors, cam cît era și de acasă la școală și invers în copilărie.

– Care au fost idolii sportivi ai copilăriei tale? Ai avut vreunul care să se ridice la nivelul lui Iuri Gagarin?
– Iuri Gagarin a fost de vis, nu se compară nimeni cu primul om care a zburat în cosmos. Am fost influențat de poveștile lui tata. Mi-a povestit de Garrincha, cum era mai bun decît Pele (am citit atunci și o carte despre ei, „Pele, Garrincha, fotbalul”), despre Muhammad Ali, Lev Iașin, Karpov și Kasparov. O patinatoare care, oricît s-ar antrena, cădea exact în același loc și, ca să depășească momentul, a învățat să se ridice cît mai rapid și să patineze mai departe. Apoi au fost Maradona, Tretiak, Mike Tyson, Michael Jordan, Jaromir Jagr, Hagi, Ronaldo (brazilianul)... La fotbal am ținut în copilărie cu Dinamo Kiev, am și acum un poster, în camera copiilor, cumpărat de la stadionul din Kiev, cu echipa, și le știu fiecăruia numele și pe ce post au jucat. În adolescență am ținut cu Milan (echipa aia cu Gullit, Rijkaard, Van Basten, Maldini, Șevcenko), apoi – cu Barcelona. Dar acum zic, pe scurt, cine mi-au plăcut mai tare, dar, de fapt, au fost mult mai mulți sportivi ai căror fan eram. De exemplu, îmi plăceau la nebunie și baschetbaliștii Arvydas Sabonis, Šarūnas Marčiulionis, Allen Iverson.

– Pe unde te-au prins marile meciuri ale naționalei de fotbal a României din anii 1990? Mondialele din 1990, 1994, 1998? Ai ieșit pe străzi? Cum ai trăit vremea aceea? Unde erai în anii '90, la București, la doctorat?
– Citez din romanul „Tovarăși de cameră. Student la Chișinău” (autocenzurîndu-mă oleacî): „Prima şi ultima vară studenţească au fost marcate & încadrate de Campionate Mondiale de Fotbal şi asta a fost o mare bucurie, mare noroc. În prima şi-n ultima sesiune, Fizi zicea că el trăieşte de la un campionat mondial de fotbal la altul şi că trăieşte doar pentru fotbal. Iar cînd juca Zimbru săream gardul la Stadionul Republican, te uitai în părţi şi dacă nu erau poliţişti săreai, apoi ieşeai printre oameni şi intrai pe stadion, mai greu era cînd juca echipa naţională, dar nu imposibil.

Şi la anul I, şi la anul V ne-am uitat la televizorul color şi mare al căminului la CM. La anul I trebuia să ne luptăm pentru plăcerea noastră cu kaşpirovskienii, iar în anul V - cu serialistele. Kaşpirovskii era un fel de guru la TV, un magician-lecuitor care le vrăjea pe femei prin „sticlă” şi astea cădeau în extaz şi nici măcar nu simţeau cînd se trezeau de la televiziunea Rusiei la televiziunea României, de la Kaşpirovskii la meciul de fotbal. Aiureau în continuare, le luai de mînuţă şi le spuneai că viaţa-i frumoasă şi că neapărat o să-i vină prinţul, pe-un cal alb, „toliko oceni jdi”, şi-i închideai uşa, o lăsai în partea cealaltă, pa-poka, padruga, începe meciul.

Până la urmă am dus televizorul la noi în cameră, erau cîte două sau chiar trei meciuri pe zi, între meciuri jucam fotbal pe terenul de lîngă staţia de troleibuze. Şi fiindcă meciurile erau comentate pentru prima oară de români, la un moment dat Fizi izbucneşte: – M-o zaibit Henţ aista, Henţ, Henţ, numa’ el joacă! Comentatorii „ruşi”, Cotă Maharadze şi Ozerov, doi artişti, erau super comentatori, fiecare avea sute de întîmplări care făcuseră istorie, dar ne uitam, totuşi, la români.

Ozerov la un meci a strigat „Goo-olll, - dar... n-a fost: - Hui - bara!”, a izbucnit şi după aceea a trebuit să se abţină un an de la comentariile sportive. Cotă, un georgian care vorbea rusa ca toţi georgienii- cu un accent inconfundabil, fiind întrebat ce scor e la Tbilisi, în comentariile alea colective, care se fac şi la Radio România Actualităţi, a zis că e egal - dva nuli (doi zero) - cum să fie egal 2-0? - un zero e acolo şi un zero - acolo, i-a luminat Cotă. La anul V ne uitam la campionat jos, în fosta „cameră roşie”, la fiecare meci de seară unu’ dintre noi aducea vin, comentam meciul împreună, iar cînd juca echipa favorită era linişte, transmiteam paharul fără să ne desprindem privirea de televizor.

Înaintea meciului România - Suedia Vanci a adus o căldare de vin, deşi nu era rîndul lui: - Cine vrea să facă pariu cu mine? Eu zic că va cîştiga România cu 4 : 0, cine face rămăşag cu mine? Tu ce zici? Dar tu? Tu? Lisa, tu cine zici că va cîştiga? - Nu ştiu, o să vedem la urmă, eu vreau să cîştige România, dar nu ştiu cine va învinge, să vedem... Brolin, Kenet Anderson - Prunea, vai de mine, g o l... Vanci a sărit furios la soţia sa, Lisa, şi i-a tras o palmă peste faţă, cu cuvintele: - Din cauza ta!! Studenţie între două campionate mondiale de fotbal. Dacă ar fi fost în România n-aş fi putut visa, în mod normal, la aşa ceva fără să fi picat o dată anul, în 4 ani nu e posibil să-ţi încadrezi inima între două CM, în cei 4 ani de doctorat n-am avut cum să prind două campionate mondiale, în fine, în studenţia chişinăuiană am văzut două campionate mondiale cu echipa României, iar în timpul doctoratului bucureştean am văzut un singur campionat mondial, şi acela fără echipa României”.

– Ești și un neobosit promotor al literaturii române. Ții cenaclu, inviți scriitori, îi faci cunoscuți. I-ai surprins pe artiștii aceștia măcinați și de patimi sportive? A dat microbul microbismului și în lumea noastră literară? În cine, cum?
– Dumitru Crudu joacă bine fotbal și tenis de masă, Cosmin Perța e un bun luptător, a făcut lupte orientale și se mai antrenează încă, Silviu Urdea e culturist... Gheorghe Crăciun a făcut handbal în tinerețe, Romulus Bucur – karate... Or mai fi și alții... Dar majoritatea scriitorilor, vorba lui Mușina, preferă „sportul la orizontală”, somnul.

– Tu te-ai născut în Republica Moldova, care era pe atunci parte din Uniunea Sovietică. Sportivul meu preferat din Uniunea Sovietică a fost Gary Kasparov, care cred că a rămas o conștiință până în ziua de azi. Ați jucat și șah în copilăria voastră moldovenească, tu și fratele tău, Alexandru Vakulovski, el însuși scriitor? Care era mai bun?
– Mai degrabă table. Ne-a învățat bunicul să jucăm șah, dar n-aveam răbdare, preferam sporturile de echipă sau care te solicitau fizic. Însă ne uitam la finalele de șah, Kasparov era simpatizat de toată lumea, mai cunoscut decît fotbaliștii. Am fost tot timpul abonat la cîteva reviste de sport, câteva jurnale. De când sînt în România citesc zilnic Gazeta Sporturilor, în primul rând mă uit la agendă, nu cumva să fie ceva interesant și să aflu după.

– Crezi că se califică România la Campionatul Mondial de fotbal din 2026? Mai poate Lucescu?
– Dacă nici din grupele astea din ultima vreme nu ne putem califica... vai nouă! Când a fost ales Mircea Lucescu selecționer m-am bucurat foarte tare și am zis că, în sfârșit, ne calificăm și noi.

– Sportul din Republica Moldova îl mai urmărești, tu trăind de zeci de ani în România, la Brașov? Ce campion moldovean îți place ție acum?
– Sunt în România din 1996, am locuit patru ani la București și, iată, 25 la Brașov. Mă interesează, firește, R. Moldova, părinții și fratele locuiesc acolo, comunic și cu scriitorii basarabeni, am prieteni foarte buni acolo, țin legătura cu ei. Mă bucur mult cînd vreun basarabean are succes - în orice, fie sport, fie cultură sau altceva. Dar, sincer, m-am uitat la amicalul României cu R. Moldova pentru că juca România... Dintre sportivii basarabeni am fost fanul canoistului Nicolae Juravschi și al boxerului Octavian Țîcu (care a scris o carte despre primul român care a jucat la FC Barcelona, care era basarabean – Nicolae Simatoc).

– Te-ai uitat la Jocurile Olimpice? Te-a impresionat David Popovici sau alt campion, de la noi sau de aiurea?
– M-am uitat la toate cursele lui David Popovici, da, și la canotaj, gimnastică artistică, tenis de masă, adică la sporturile unde aveau românii șansă să cîștige.

– Ce crezi că unește sportul și literatura? Și mai ales, de când lucrezi ca librar în Brașov, ce sportiv v-a trecut pragul librăriei?
– Ambele sînt pasiuni foarte puternice și deosebit de frumoase, care îți pot face doar bine. La librărie, dintre sportivii profesioniști a fost, de mai multe ori, Octavian Țîcu; handbalista Cristina Laslo a căutat „Arta conversației” de Ileana Vulpescu și mi-a părut rău că taman atunci n-o aveam... (Am deschis albumul „Oameni faini care ne vizitează” de pe pagina librăriei și văd scriitori, pictori, muzicieni (cei mai mulți – rockeri, da’ nu numai), actori, balerini, oameni de radio și de televiziune, regizori, profesori, istorici, psihologi, editori, traducători, fotografi, ziariști, avocați, medici, politicieni, popi, dirijori, blog-eri, bibliotecari... Dac-or fi fost și sportivi nu s-au lăsat recunoscuți și s-au mișcat foarte repede).