Articol de Justin Gafiuc, Marius Mărgărit, Andrei Furnigă (video) - Publicat joi, 07 mai 2026, 17:13 / Actualizat joi, 07 mai 2026 17:23
Dacă vrei să depeni amintiri cu Gabi Balint despre campania europeană a Stelei din sezonul 1985-1986, încununată cu câștigarea Cupei Campionilor Europeni, niciun loc nu pare mai potrivit decât casa copilăriei sale, la Sângeorz-Băi, unde a făcut primii pași în fotbal.
- Astăzi se împlinesc 40 de ani de la seara istorică de la Sevilla, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, după loviturile de departajare, învingând Barcelona cu 2-0, prin reușitele lui Lăcătuș și Balint. Astfel, formația din Ghencea a intrat în rândul marilor echipe ale continentului, iar Duckadam în legendă, cu cele 4 penaltyuri apărate
Locul s-a mai schimbat, au apărut și alte construcții, dar fostul atacant recunoaște ușor maidanul „unde puneam patru pietre să facem porți și jucam toată ziua”. În apropiere este un delușor, despre care are alte nostalgii: „De acolo, de sus, ne dădeam iarna cu schiurile, coboram în viteză și intram direct în scara blocului! Așa am rupt niște schiuri”. Holul de la parter i-a fost și el „teren”, iar „porți” erau ușile vecinilor.
Apartamentul e un adevărat muzeu, plin cu amintiri, poze de la Steaua sau de la echipa națională, medalii, trofee, diplome, tricouri. Într-un colț se află ultima pereche de ghete cu care a jucat fotbal, marca Puma, clasice, din piele neagră. În altă parte e „puiul” de Cupa Campionilor.
INTERVIU. Gabi Balint, la 40 de ani de la Sevilla: „Mă și sperie cifra asta de 40! Timpul trece parcă tot mai repede”
Balint spune că ”nici nu-mi vine să cred, mă sperie când îmi spun că au trecut 40 de ani de la finala de la Sevilla. Trec anii așa de repede și parcă în ultimul timp trec și mai repede! Aveam 23 de ani atunci... Dar asta e, mă bucur că încă ne amintim cu plăcere de acel moment, că-l sărbătorim, că-l trăim frumos, parcă tot mai frumos.
Cel puțin, așa îl simt eu. Și simt că prețuim acest trofeu din ce în ce mai tare. Lipsa altor performanțe similare îl face cu atât mai valoros! Dacă s-ar mai fi întâmplat cu echipă românească, cum am fost noi aproape s-o repetăm în ‘89, era altceva.
Dar, atunci, Milan a fost mult mai bună decât noi. Eu cred că va rămâne singura performanță a unei echipe românești”.
„N-am făcut vreo pregătire specială pentru startul în Cupa Campionilor”
Balint nu-și amintește ca Steaua să fi făcut vreo pregătire deosebită pentru acel sezon de Cupa Campionilor Europeni. Rememorează că ”noi avuseserăm o dublă întâlnire cu AS Roma, cu Halagian, dar nu aveam așa multă experiență europeană. Dar în 1985 începea perioada noastră bună.
Câștigaserăm Cupa și campionatul, dar tot la asta ne gândeam: să repetăm performanța! Că aveam acea mare rivalitate cu Dinamo, una care, într-un fel, ne-a ajutat. Ei voiau să fie mai buni ca noi, noi mai buni ca ei și asta ne-a dus la succes.
Știam că urma să începem Cupa Campionilor, dar am făcut pregătirea normală. Nimeni nu se gândea că am putea ajunge în finală, ba și s-o câștigăm!!”.
Apoi adaugă că ”am pregătit bine meciurile, deși nu făceam foarte mult tactic în perioada aceea. Era mai mult muncă, talentul și forma noastră. Și mai era domnul Ienei, care știa foarte bine să ne adune, să ne pună în teren și să ne dea multă, multă încredere. Ne tot spunea să nu ne gândim la adversar, indiferent cine era”.
„Cu Vejle, am rezolvat acasă, unde începeam tare”
Gabi Balint își amintește că atunci când au aflat că primul adversar va fi campioana Danemarcei, Vejle, ”știam despre ei doar că îl au pe Simonsen. Nici nu mai știu dacă am văzut vreo înregistrare cu ei. Conta mult și că primul joc era la ei, iar returul era în Ghencea.
Atunci contau golurile în deplasare. Am reușit un 1-1 acolo, a egalat Radu II, pe final. Aveam speranțe pentru retur, știam că suntem puternici acasă. Începeam foarte tare meciurile din Ghencea. Așa s-a întâmplat și cu danezii. Eram foarte hotărâți încă din start și lucrul ăsta i-a speriat pe mulți.
Am dat și eu un gol, îmi amintesc că din întoarcere. Și acum parcă aud vocea lui nea Imi, care mi-a strigat de pe bancă: «Nu trage!». El ar fi vrut să centrez. Dar am șutat, a fost și o deviere și a ieșit un gol norocos. Primul pas fusese trecut. Urmau ungurii de la Honved.
„Și acum îmi amintesc ce efect a pus Bărbulescu la golul acela cu Honved”
Meciul cu Détári și compania era unul mai special. Emeric Ienei și Loți Boloni erau de etnie maghiară, Gabi Balint la fel, după tată. Balint rememorează că poate că ei aveau o emoție în plus, dar eu, nu! Dar Honved îl avea pe Détári, care era un jucător foarte bun.
Iar noi doi ne cunoșteam de la juniori. Jucasem împotriva lui când ne-am calificat la Campionatul European de juniori. Détári era căpitanul Ungariei, eu al României. Deci îl știam, un mijlocaș fenomenal, un decar, bun, bun. Dar Honved mai avea în componență și alți jucători valoroși.
Știam că va fi mai greu, mai ales la ei. Cred că asta a fost șansa noastră, că am jucat primul meci la Budapesta și returul iar în Ghencea. Cu ei și cu Anderlecht, dintre echipele mai puternice, am avut acest avantaj, că am jucat returul la noi.
Am pierdut 1-0 în tur, gol Détári, iar la retur i-am luat tare, ca de obicei. Îmi amintesc de golul lui Bărbulescu, ce efect a avut mingea aia. Am contribuit și eu la un gol, al lui Pițurcă. Da, astea două meciuri cu ungurii au fost mai aparte.
Îmi amintesc că tata, care era maghiar, zicea că ține cu Ungaria la barajul ăla din ’72, dar ca să-mi facă mie în ciudă. Normal, eu țineam cu România, iar asta era așa, să ne duelăm. Că tata ținea cu România, în sufletul lui. Când am jucat cu Honved chiar s-a bucurat că i-am eliminat.
„Nea Imi nu punea accent pe adversari, dar cred că o făcea și intenționat. Cred că el își mai lua informații, mai vedea meciuri. Dar nouă ne arăta că nu-l interesează adversarul pentru că noi suntem ăia mai buni, cei mai buni! Că noi putem să jucăm de la egal la egal cu cel mai mare adversar din lume. Deci să nu ne gândim la ei, să ne gândim la noi! Asta ne transmitea mereu.”
Gavril Pele Balint, fost internațional
„Nu ne interesau banii. Pentru primul tur din Cupa Campionilor cred că am avut vreo 10.000-15.000 de lei primă. Mai primeam și cadouri, câte un video, dintre cele confiscate în vamă. Noi le vindeam, că erau la mare căutare. Singura primă pe care n-o să o uit e acel ARO după finala cu Barcelona. Dar nu ne gândeam la bani. Noi voiam să câștigăm la fotbal, să mergem cu pieptul în față, să facem oamenii ăia fericiți, să vedem cum ne încurajează, cât ne iubesc, cum ne așteptau după meciuri. Erau echipe muncitorești care câștigau mai mult ca noi. Dar noi eram la Steaua!”
„Mai aduceam câte un video din străinătate, mai ales la meciurile de pregătire, că la cele oficiale nu prea aveam timp. Aveam doar vreo două ore pentru cumpărături. Făceam bișniță, dar nu cum făceau cei de la Dinamo sau de la Victoria, cărora le venea autocarul la avion și puneau acolo toată aparatura pe care o aduceau. Pe noi ne opreau la aeroport, după care, cu intervenții, trebuia să încercăm pe orice cale să ne luăm aparatele înapoi.”
”Cu Kuusysi, cel mai greu adversar a fost terenul”
Al treilea adversar din acea campanie a fost campioana Finlandei, Kuusysi Lahti. Balint spune că toată lumea a considerat-o atunci cel mai facil adversar. După nume, da, era! Și noi ne bucuraserăm că am căzut cu ei la tragerea la sorți.
Dar a ieșit o «dublă» îngrozitor de grea. Fiindcă principalul adversar a fost terenul! A plouat mult, au adus și elicoptere să mai usuce gazonul, dar nu au reușit. Ghencea începuse să aibă probleme cu drenajul încă de atunci, când ploua mult.
Am avut, cred, vreo 12 ocazii de gol, ocazii mari. Au scos de pe linia porții, eu am dat și o bară. N-a vrut să intre mingea! La ei, la fel, teren greu, înghețat. Și la 0-0, Duckadam a scos o minge grea, dintr-o fază de 1-1 cu un adversar. Apoi am marcat noi dintr-un carambol, când a înscris Pițurcă.
Amintiri cu Valentin Ceaușescu: „L-am perceput ca pe unul de-al nostru.”
Anderlecht, adversara din semifinale, era însă cu totul altceva. Fostul atacant al roș-albaștrilor spune că ”belgienii aveau o echipă extraordinară, în frunte cu Scifo. Ne gândeam să nu pierdem la diferență, ca să remontăm acasă.
După eliminarea lui Kuusysi, începuserăm să credem, să visăm că putem ajunge în finală. Și chiar s-o câștigăm! Dar eu, deși eram tânăr, nebunatic și optimist, sincer, nu credeam că putem să trecem de Anderlecht. Nu credeam că putem face acel meci din retur, cred că cel mai bun al Stelei din toate timpurile!”
Reconfirmă că „Valentin Ceaușescu ne tot spusese de la început că o să jucăm finala și că o s-o și câștigăm. El avea antenă satelit, vedea, se uita la meciuri de afară, știa valoarea marilor echipe.
Noi o luaserăm în glumă, că vrea să ne încurajeze, râdeam. Dar o văzuse și pe Anderlecht și, cât se pricepea el la fotbal, a zis că suntem acolo, că ne putem bate cu ei. Și gluma aia de la început nu mai era chiar așa cum ni se păruse inițial.”
Balint mai spune că ”domnul Valentin nu venea cu noi în deplasări. Îmi amintesc că ne-a așteptat la aeroport, după Kuusysi, să ne felicite. Din ce știu, a venit doar la Sevilla. Noi l-am perceput mereu ca unul de-al nostru, ca parte din grup.
Venea pe la noi, toți făceau pe ei prin club, dar el era de o mare modestie! Sigur că avea putere, ne-a ajutat pe fiecare. Țin minte că eu stăteam de 8 ani într-o garsonieră și m-a ajutat să-mi iau un apartament. Mai apelam la dânsul pentru o aprobare de mașină.
Așa erau vremurile... În Spania, când le povesteam colegilor de acolo cum făceam, că vindeam un video, mai puneam ceva și ne luam o mașină Dacia, ziceau că așa ceva nu e posibil, că nu e normal. Oricât le explicam, nu puteau înțelege.”
Premoniția tatălui după ce a găsit o fisă de 3 lei
Revenind la „dubla” cu Anderlecht, Balint reține că în partida de la Bruxelles nu-și amintește ca noi să fi avut ocazii. Ne-au bătut cu 1-0, Scifo a marcat cu o execuție de excepție. Meciul ăsta nu l-a mai revăzut, spre deosebire de celelalte și mai ales de returul cu Anderlecht.
Pentru noi fusese un rezultat bun. Pierduserăm doar la un gol, știam că acasă suntem zmei. Chiar acum, recent, când s-au făcut fix 40 de ani de la acel meci, ma pus acea partidă pe facebook. Incredibil meci! Îmi amintesc că i-am chemat pe ai mei, au fost în tribune, în Ghencea.
Și, când s-a urcat în tren să vină la București, tata a găsit o monedă de trei lei. Și i-a zis mamei: «Uite ce am găsit! Gata, trei le dăm!». A adus fisa la București și după meci mi-a dat-o mie. Era așa de mândru că ghicise scorul... Meciul? Parcă îl văd și acum!
„La returul cu Anderlecht am jucat fotbalul marilor echipe de acum”
Chiar am revăzut meciul ăsta de multe ori. Încercam să-l văd cu ochii de antrenor, de specialist, nu de fotbalist. Să văd ce am făcut noi de am fost așa de buni în acel joc. Am făcut un presing incredibil. Deci noi am făcut atunci ce fac echipele mari de astăzi!
Viteză mare, jucam repede, pasam, verticalizam rapid, făceam presing sus, când trebuia să recuperăm mingea, finalizam fazele. Noi practicam fotbalul modern de acum. Astea au fost armele noastre în meciul de acasă.
Am revăzut fazele, era încredibil câtă încredere aveam toți! Și câte ocazii am mai avut, plus un penalty neacordat la Pițurcă. I-am terminat”.
Balint a marcat atunci al doilea gol. Îl știe pe dinafară și spune că ”lumea a zis atunci că a fost dintr-o fază lucrată, dar nu a fost așa, că nu lucram fazele fixe. Nici nu știu ce căutam eu acolo la acel corner! Că nu eram genul care să mă bat la cap cu adversarii.
Boloni a bătut, Pițurcă a întors mingea în careu, iar eu am simțit, că aveam simțul ăsta în careu, să mă poziționez bine, aveam calitatea asta de atacant. Am simțit că numai acolo poate s-o întoarcă, am făcut câțiva pași și am dat din voleu cu piciorul mai neîndemânatic, cu stângul.
Am avut și noroc, că mingea s-a dus perfect, printre mai mulți adversari. Putea să fie ricoșată de cineva, dar s-a dus în plasă. Așa e în fotbal, de aia e frumos”.
Scifo nu uitase Steaua nici după un an
Balint are chiar o amintire hazlie, o întâlnire întâmplătoare cu Scifo, la un an de la acel meci din Ghencea: ”Noi eram într-un cantonament de pregătire în Belgia. Fusese ultima zi și apoi am primit liber în seara aia. În același hotel cu noi a venit și Inter, unde se transferase Scifo.
A doua zi dimineață, noi am venit la micul dejun îmbrăcați civil, după ce petrecuserăm toată noaptea la discotecă. Eram îmbrăcați fiecare cu ce aveam la noi, că urma să plecăm la aeroport, să ne întoarcem acasă.
Unii au luat o omletă, alții o bere, să se dreagă... n-aveam noi treabă! Cei de la Inter se uitau la noi și se întrebau: ăștia sunt ăia de la Steaua, care a câștigat Cupa Campionilor?!
Dar Scifo le-a zis: «Vai de capul nostru ce am pățit cu ei acolo, în România! Aștia, cel puțin în prima repriză, ne-au luat într-o viteză... n-am avut nicio șansă. Nicio echipă n-ar fi avut nicio șansă!»”.
”Aș revedea meciul ăla cu Anderlecht de nu știu câte ori. Stadionul a fost plin, plin, plin. Să vezi bucuria aia a oamenilor din tribune. După ce marcai te ducei spre tribune și vedeai cum trăiesc meciul, ce fericiți erau doar că dădeai un gol. Pe mine mă sensibiliza asta. Înainte de meciurile mai importante, mă uitam și mă încărcam teribil văzându-i pe oameni cum vin, cu steaguri, cu fulare, hotărâți.”
Teama de accidentare, să nu rateze finala de la Sevilla
Între ziua returului cu Anderlecht și cea a finalei de la Sevilla, Gabi Balint își amintește că ”toți eram cu mintea la meciul cu Barcelona. Săracul Tudorel Stoica, a suferit pentru cartonașul ăla luat cu Anderlecht și nu putea juca finala.
Căpitanul nostru de echipă, care a fost mereu cu noi și știam cât de multă influență avea în echipă, în joc și cât de bun era, pierdea finala! Eu, cel puțin, mă gândeam să nu mă accidentez. Îmi doream să joc la Sevilla și mă mai menajam în campionat, să nu intru în contacte dure.
Nu aveai cum să pierzi așa ceva, era ceva unic! Că era oricum nevoie de toți, fiindcă eram puțini, doar vreo 16-17. Și la finală s-a echipat și nea Puiu Iordănescu. Stau acum și mă gândesc cum a fost... Cum a început să se pregătească cu noi din perioada de iarnă, la Forban.
Mă gândesc: băi, de ce s-a întâmplat lucrul ăsta?! Nu alerga el cât noi, ăștia tineri, dar făcea fiecare antrenament, se băga ca jucător când nu eram destui. Aveam un lot destul de firav, te întrebi de ce n-a mai luat Steaua niște jucători.
Asta cu Iordănescu a fost foarte curioasă. De ce n-a jucat și în meciurile de dinainte?! Sau măcar să stea pe bancă, ca jucător... Așa s-a întâmplat. Și a intrat foarte bine atunci! Ne-a dat mult curaj în teren.
Când am văzut cum îi dribla pe ăia... Că nouă ne tremurau genunchii. Cel puțin, mie îmi tremurau de la început la sfârșit! La penalty nu mai zic, că eram înger!!
Zburam, pluteam. Nu mai țin minte cum a fost. Știu că mergeam la mingea aia și mă gândeam, cine naiba m-a pus? Îl înjuram pe Lăcătuș, în ghilimele!, că el a avut ideea să batem noi doi.”
„Parcă eram beat, nu știam ce se întâmpla”
Revăzând de mai multe ori finala și imaginile de după acel joc, Balint spune că ”niciodată n-am plâns pe teren de bucurie sau chiar de tristețe. Mai mult plâng acum, că mă mai ia nostalgia!
Eu mă uitam și la mine, când revedeam meciul. La finalul partidei de la Sevilla, toți erau nebuni, săreau pe acolo. Eu eram, așa, mă uitam, parcă nu înțelegeam... Mi se părea totul în ceață. Au sărit toți pe Duckadam, m-am dus și eu pe acolo, mă uitam spre trofeu.
La un moment dat, mă uitam în tribună după taică-meu. Nu-mi venea să cred! Parcă eram beat. Nu înțelegeam totuși bucuria asta, nu știam cum s-o trăiesc. Pe urmă, ușor, ușor, am înțeles, când am venit acasă, în România, la aeroport.
Am ieșit pe balustrada aia și am văzut 10.000 de oameni sau câți erau. Le-am aruncat de toate, haină, cravată, tot ce aveam!, Boloni le-a aruncat parpalacul. În fine, atunci am simțit că noi suntem campioni europeni!”.
Cu Duckadam mereu ne antrenam la penaltyuri. Îi mai marcam. Dar el era șmecher, voia 5 din 5. Noi ziceam să facem trei din trei, el nu voia! Făceam pariu pe 100 de lei. Am pierdut la bani... și eu, și Lăcă, toți! Îi dădeam 4, dar nu 5. Aveam ambiția asta, nu știam că ne va fi de folos. Și el avea o psihologie, știa cum. Acolo s-a format el. A apărat și cu AS Roma un penalty. Era bun.
„Mă irita rău: noi parcă eram fraierii veniți să le iasă lor bine sărbătoarea!”
Rememorând zilele dinaintea finalei de la Sevilla, Balint spune că „nu a fost nimic special la plecare. Mergeam să jucăm finala, dar știam că e aproape imposibil. Măcar să fi jucat în altă țară, nu la ei acasă! Eu nu credeam că putem să-i batem.
Dar mi-am zis că cine știe?, că mai avuseserăm meciuri grele în care avuseserăm 4-5 ocazii, am dat un gol și gata! Înainte de meci, am văzut că era un spectacol în jurul finalei. Ei deja se pregăteau să sărbătorească, ne mai enerva asta.
Pe mine mă irita rău! Seara, mă uitam cu Belo la televizor, i-am și zis să-l închidă! Să nu mai văd cum comentau. Veneau suporterii lor, cu autocare, cu avioane, trenuri pline, de la Barcelona. Se stabilise unde va face echipa lor banchetul, făcuseră rezervarea pentru 350 de persoane.
Adică noi trebuia doar să-i distrăm! Era fraierii pe care i-au chemat să le iasă lor petrecerea! Normal că ne irita asta! Noi nu ne gândeam la petrecere, voiam să plecăm cât mai repede după meci. Apoi, când am ieșit la plimbare prin parc, în dimineața jocului, era plin cu suporterii lor.
Nea Imi ne zicea că sunt culorile noastre, să închidem ochii și să ne închipuim că sunt supoterii noștri. Ăia ne arătau numai 4-5 degete! Dar cu simplitatea domnului Ienei, cu curajul ăla pe care îl transmitea, am trecut peste astea.
La stadion, era plin cu fanii lor cu o oră înainte. Am ieșit pe teren. Bucătarul și organizatorul nostru au început să plângă de emoție. I-a gonit Lăcă, le-a zis să plece, să nu-i mai vadă pe acolo, le-a reproșat că ce, așa ne încurajează ei??”.
”Duckadam era în lumea lui, nu s-a uitat nici la penalty-urile noastre.”
Când vorbește despre seria de penaltyuri de departajare, Balint parcă îl vede pe Duckadam: ”Figura lui, care mi-a rămas în cap, văzându-l cât era de pregătit... Nu-l interesa nimic, decât ce avea el în cap să ducă la capăt!
Asta îl interesa. S-a rupt de tot. Și de noi, și de toți. Nici nu s-a uitat la penalty-urile noastre. Nu-i păsa. Astea sunt momentele importante și, bineînțeles, după meci. Când m-am întâlnit cu tatăl meu, că era acolo, se vedea că avusese emoții mari în tribună.
Mi-a zis că se gândea, când m-a văzut că m-am băgat la penaltyuri: «Ce i-o fi trebuit?! Dacă ratează, mă duc acasă și mă iau toți oamenii din Sângeorz!!». Am o poză cu el de atunci, când îl țineam de cot, dar e cam blurată. Încerc s-o corectez cu AI. Mai am puțin.
Apoi, când s-a întors acasă, l-au așteptat toți la gară, la 5 dimineața, în frunte cu primarul! Da, mă emoționează și acum mesajele de pe rețele, scrise de oameni care au trăit momentele acelea. Te pui în locul lor, încerci să-ți închipui.
Aici, în camera unde stăm acum, mama a invitat toate prietenele la clătite și o țuică fiartă, să vadă meciul împreună. Că nu am putut lua decât un membru al familiei și l-am luat pe tata, să-i dau și eu ce mi-a dat el când eram mic”.
După meci, mă plimbam cu Belo prin parc, printre suporterii Barcelonei, care nu ne-au recunoscut!
Chiar și după ceva timp de la terminarea finalei, Balint spune că ”nu realizam încă ce se întîmplase. În vestiar, când am intrat, eram sleiți, morți. Am stat mult sub duș, să-mi revin.
Nu realizam, adică totul era... ca după o beție, nu înțelegi nimic decât după ce trezești. La hotel, oamenii au zis să ne facă o surpriză, ne-au făcut un tort mare. Era totul prea frumos! Am făcut o masă mare acolo, la hotel, cu toată lumea, cu jurnaliștii care au fost la meci.
Înainte de masă am ieșit puțin cu Belo la plimbare, că i-am zis că eu nu înțeleg nimic. Și am ieșit afară din hotel, dădeam de pâlcuri de suporteri spanioli, supărați. Treceau pe lângă noi și nici nu ne recunoșteau, habar nu aveau cine suntem!”.
În avion s-a sărbătorit, ”dar mai moderat, că la sosire știam că o să fie televiziunea, că o să ne cheme la interviuri. Am revăzut acele interviuri și toți au arătat bine, deși s-a petrecut ceva în avion... Am băut și eu. Am venit a doua seară.
Se anunțase inițial că venim în noaptea de după joc, dar am mai stat o zi. Săracii oameni ne-au așteptat degeaba în prima noapte! Am mers și noi la cumpărături, fiindcă după finală a venit un cineva de la Real Madrid, care ne invita la un turneu.
S-a semnat că mergem, în vară, au fost și niște bani pentru club. Era un impresar care se ocupase de tot, ne-a dat și nouă câte 1.000 de dolari chiar atunci”.
”Primirea la București a fost entuziasmantă. Puteau să pregătească pentru a doua zi un autocar deschis, cum se face. Sau o mașină d-aia de muncitori, cum mai mergeam eu la început la meciuri, pe aici, în județ. Dar vezi, nu am știut să ne bucurăm, să facem d-astea.”
Rivalitatea asta cu Dinamo era foarte mare în perioada aceea. Dar Mircea Lucescu era un om al fotbalului. Și a fost la Sevilla, iar apoi a venit la noi să ne felicite. Pe mine, cel puțin, mă plăcea, m-a promovat la națională, mă chema prin cantonamente chiar și când eram rezervă, pe vremea lui Halagian. Nu avea cum să rateze o finală de Cupa Campionilor, chiar dacă o juca o rivală! Mircea Lucescu a fost un om pe care l-am admirat, l-am respectat, un profesionist în acea perioadă.
Și în țară, lumea a reacționat frumos după Sevilla. Oamenii te felicitau pe stradă, unde te întâlneai cu ei. Mergeam la un restaurant, ne mai trezeam cu o sticlă de vin sau șampanie la masă, oferită de cutare, cutare, cutare. Chiar Nadia Comăneci ne-a trimis, la un moment dat, o sticlă de șampanie. Țin minte, eram la restaurantul București. Vă dați seama ce mult a contat gestul din partea ei!
Nu cred că vom mai ajunge să trăim acea emoție. S-au schimbat multe lucruri în fotbalul european și mondial. E calitate, alt nivel, dar pe de altă parte e goana asta continuă pentru bani, bani, bani. Cât mai mulți bani! Fotbalul nu are farmecul din vremurile noastre.
Toți jucătorii sunt disperați după bani. Au sute de milioane unii. Ce să faci cu atâția bani? Dar vor mai mult. Eu am plecat de aici din curtea blocului și niciodată nu m-am gândit că eu o să am bani. Eu îmi doream să ajung la echipă mare în România, la Steaua, Dinamo sau Craiova. Și să ajung la echipa națională. Dar nu mă gândeam la bani.
„S-a făcut o nedreptate cu acele indemnizații de merit”
Ca și alți colegi de generație, și Gabi Balint crede că performanța Stelei nu a fost prețuită cum s-ar fi cuvenit. El argumentează că ”a fost și este problema aia cu rentele. Nu vreau să părem cerșetori, dar s-a făcut o nedreptate! Câțiva jucători au reușit să obțină acea indemnizație de merit, însă nu toți.
Deși am aplicat, am făcut dosare, ni s-a spus că nu se poate, că e criză, că aia, că ailaltă, adică explicații sunt destule. Încă sperăm să rezolve într-un fel, că mai sunt dintre foștii jucători de atunci ai Stelei.
Normal ar fi trebuit o rentă de la sport, cum iau campionii olimpici, mondiali și astea. Și noi am fost campioni europeni, dar ni s-a zis că nu, că nu intrăm în categoria celor care pot să primească.
Bărbulescu, Bălan au murit, dar mai sunt câțiva jucători care nu o duc foarte bine și le-ar fi bună o indemnizație de genul ăsta. Că am ajuns toți la peste 60 de ani. Din punctul ăsta de vedere s-a trecut prea ușor.
Am primit zeci de plachete, diplome, an de an, toate astea. Totuși, când ajungi la o vârstă, poate această indemnizație de merit ajută mai mult. Ne-am uitat, sunt vreo 1.000 de persoane pe acele liste, din toate ramurile. Despre unii nici n-am auzit!
Nu e asta problema principală, de prețuire. Prețuirea o vezi când te întâlnești cu oamenii și ei te laudă pentru întreaga carieră, pentru ce ai făcut. Nu neapărat numai pentru Sevilla. Alea mă ating pe mine cel mai mult... comentariile pe care le mai vezi.
Deci alea contează cel mai mult! Ajungi la o vârstă când zici că tragi linie să vezi ce ai făcut. Când vezi că lumea te apreciează și astăzi... Vine unul care zice că toată viața a fost dinamovist, dar spune că ne-a respectat, că a ținut cu noi în finala aia. Nu ca Borcea, care a aruncat televizorul! Glumesc, că Borcea e un băiat simpatic.”
„Cei care s-au dus sunt mereu cu mine, în sufletul meu”
E primul an în care steliștii vor aniversa performanța de la Sevilla fără ca antrenorul Emeric Ienei să mai fie printre noi. Balint nu i-a uitat pe Bălan, pe Bărbulescu, pe Ion Alecsandrescu, pe Helmut Duckadam, pe antrenorul său, pe ceilalți.
Spune că ”în sufletul meu, dispariția lor nu există. Eu tot îi văd, pe Duckadam, pe Bărbulescu, «Cap de mort» sau «Balamuc», cum îi spuneam noi, cu glumele lui, pe «Piticul» Bălan, ca o furnică. Cum era, cât putea să alerge! El deja bea ceaiul când noi eram încă pe traseu la alergare, la Forban!
Adică ei, în sufletul meu, nu au murit! Că dispărem la un moment dat, asta e, nimeni nu scapă de asta. Dar ei sunt cu noi, întotdeauna. Și acum, ultimul care s-a dus, nea Imi, săracul, Dumnezeu să-l ierte!”
Am fost și acolo la Oradea, am fost câțiva, ca să fim alături de dânsul, să ne luăm rămas bun. Acum, de curând, s-a stins și Mircea Lucescu, pe care cu puțin timp în urmă îl vedeai la antrenament, în trening.
Și, dintr-odată... se întâmplă. Dar important e ce lași în urmă. Pentru că, oricum, lumea n-o să mai vorbească prea mult despre tine și când dispari.
Atunci, câteva zile... după care te mai amintește careva, din când în când, când mai vede câte o imagine și își zice «Uite, bă, ăsta a fost bun!». Ca la domnul Lucescu eu n-am văzut atâta lume să-l comemoreze! Ca la un șef de stat. Incredibil! Am stat și m-am uitat și am zis: băi, incredibil! Uite, vezi ce înseamnă...
Asta înseamnă că a trăit și a făcut ceva în viață. Dar el, săracul, nu a putut să vadă lucrurile astea. Să vadă câtă lume l-a admirat și a venit să își ia rămas bun de la el”.
”Am ținut atunci Cupa Campionilor în mâini, împreună cu Bălan, când am făcut turul de onoare. Trofeul arată frumos și asta îmi place că nu s-a schimbat, a rămas același ca formă. L-am plimbat atunci puțin, după care nu mai conta materialul sau trofeul în sine. Conta că am reușit, că l-am câștigat. Asta rămâne.”
Știu că mulți zic: «iar sărbătoriți? Iar, câți ani? Păi, 20, apoi 30, acum 40. Sunt mulți care s-au săturat. Adevărul e că m-am săturat și eu câteodată. Zic: iar mergem?, iar ne dau niște plachete, o diplomă?, mai facem două ture de stadion, tot mai obosiți... Poate și fiindcă e singurul trofeu. A mai fost și Supercupa Europei, putea fi și Cupa Intercontinentală. Dacă era VAR, noi o câștigam!»
Eu cred că, logic, noi am fost cea mai bună echipă din România, că am cucerit Cupa Campionilor Europeni și am mai jucat o finală. În anii ăia am fost cea mai bună echipă din Europa sau printre primele 3. Steaua '86 este peste Craiova Maxima sau Dinamo '90. Mari au fost și Craiova, și Dinamo. Oltenii au dat startul. Când am ajuns la națională, i-am găsit acolo pe Lung, Ștefănescu, Negrilă, Ungureanu, Balaci. Eram mândru că sunt alături de jucători așa de mari. Dar dacă e să faci un top, e clar că pe primul loc suntem noi!
„Nu m-am gândit să fug din țară, nu voiam să le fac necazuri alor mei!”
Balint recunoaște că ”mai discutam cu Belo, el era sârb și voia să plece. Ceea ce a și făcut. Îmi tot arăta ce magazine, ce mașini au, îmi zicea să facem pasul. Dar nu m-am gândit serios la asta. Noi eram și cadre militare, Belo a fost dat dezertor când a plecat. Și nici nu voiam să le fac probleme alor mei, să aibă de suferit.
Da, în România se trăia greu. Și normal era să ne lase să plecăm, să jucăm în străinătate, că am fi adus bani în țară. Dar eu nu mă plâng, noi trăiam bine, eram privilegiați. Puteam să facem rost de tot ce nu se găsea.
Mai aduceam și la părinți un portbagaj de carne sau alte lucruri. Ne mai chinuiam și noi să facem rost de benzină. Dar știam foarte bine și cum trăiau oamenii simpli. Aici nu înțeleg eu comunismul, părțile lui întunecate!
S-ar fi putut face altfel. Dar Ceaușescu a vrut să plătească datoriile până la leu. Însă a înfometat lumea, iar românii nu meritau asta. Păcat, fiindcă au fost și lucruri frumoase atunci. Îmi amintesc cum era la noi, la Sângeorz.
Era plin de lume! Nu mai încăpeau oamenii în hoteluri sau în pensiuni și luau cazări la cei din zonă. Și noi aveam astfel de chiriași, în această casă unde ne aflăm acum. Stăteau cu noi. Eu muream, nu suportam să vină oameni străini să stea în casa mea! Dar tata îmi explica situația: că e greu, că așa mai facem și noi un ban, câteva sute de lei”.
Cel mai fericit moment a fost calificarea în finală, după meciul cu Anderlecht. M-am bucurat că am jucat bine, că am marcat, că a fost acea atmosferă. Finala, pentru mine, a fost ca o poveste, ca un vis! Iar cel mai greu a fost cu Kuusysi acasă. Un meci imposibil.”
La 40 de ani de la Sevilla, mă bucur că am reușit, în acei 9 ani și jumătate la Steaua, dar și jucând la echipa națională, să aduc bucurie în casele oamenilor. Se bucurau când marcam eu un gol. Mai ales în vremurile alea grele, bucuria venea de la noi. Asta m-a făcut și pe mine fericit. Golurile din acea campanie, apoi cu Argentina, cu Danemarca. Aș vrea să vorbesc cu fiecare dintre cei care le-au trăit, să povestim cum le-au trăit. Să-mi spună ce făceau în acele momente, ce simțeau, când dădeam gol la Steaua, când câștigam.
Celor tineri e greu să le transmit ceva. Lumea s-a schimbat, sunt alte timpuri. Dar le-aș spune să găsească ceva în viață, ceva care să le facă plăcere. Să facă ceva cu viața lor! Să nu treacă degeaba, doar să muncească să-și întrețină familia. Că viața e scurtă, știm asta. Unii vor spune că uite, ăstuia îi e ușor să vorbească, că a jucat fotbal, a avut talent, noroc. Că e nevoie și de noroc în viață. Da, știu, nu e ușor să treci prin viață și să lași ceva în urmă. O familie frumoasă, copii bine crescuți, tot e ceva. Să te mândrești cu ceva, să poți să zici: «Bă, n-am trecut degeaba pe aici!»
Gabi Balint, fost atacant Steaua
Ai o informație? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
