Cum își amintesc italienii de Gică Hagi și de Răducioiu » „Cenușăreasa cu călcâie tari ca marmura și fața acră a unui fermier mutat la oraș” + „Când intra în careu, i se stingea becul!”

Lista stranierilor e, evident, deschisă de „Regele” fotbalului românesc. pe care publicația citată îl prezintă dintr-un unghi destul de neprietenos:

„Gheorghe Hagi a fost cel mai mare dintre toți, o Cenușăreasă (purta pantofi de mărimea 39 și avea picioare late și călcâie tari ca marmura), cu fața acră a unui fermier ce locuia la oraș și care, cu piciorul său stâng psihedelic, păstra secretul străvechi al fotbalului.

„Hagi era un rege, se comporta ca atare. Arogant, îngâmfat, strălucit. Purta tricoul cu numărul 10, lejer ca pe o mantie”

Era un rege și se comporta ca atare. Arogant, îngâmfat, strălucit. Purta tricoul cu nr. 10 ca pe o mantie, cu aceeași ușurință. A aprins artificii la Brescia, două sezoane la mijlocul anilor '90.

A venit de la Real Madrid și, după Italia, s-a întors în Spania, jucând la Barcelona. Această succesiune de echipe ar trebui să fie suficientă pentru a ilustra unicitatea sa”.

Sport Week scrie că „în prezent, cel mai faimos este Cristian Chivu, fost fundaș la Roma și Inter, acum pe banca nerazzurrilor. Înaintea și în timpul acestuia, România a fost mereu rezervor interesant pentru Serie A. Fiecare fotbalist are o poveste, fiecare poveste, un destin care a fost mai mult sau mai puțin împlinit.

„Gârbovit de epuizare și, gâfâind, Petrescu l-a blestemat după primul antrenament pe cel care l-a pus să facă asta”

Dan Petrescu a venit de la Steaua București și jucase deja vreo 20 de meciuri pentru România. La finalul primei sale sesiuni de antrenament cu Zeman la Foggia, s-a oprit, gârbovit de epuizare și, gâfâind, a blestemat pe cel care l-a pus să facă asta”.

Apoi, italienii l-au luat în colimator pe Radu, „al cărui nume complet e Ionuț. Portarul a devenit un meme, învinuit pentru o preluare ratată și un campionat pierdut - așa spuneau fanii furioși ai lui Inter în 2022 - chiar dacă nu era în întregime vina lui.

Un alt Radu, fundașul Ștefan, a fost un simbol la Lazio și, cu 349 de apariții în Serie A, se mândrește cu cea mai lungă carieră dintre toți românii din liga noastră”.

Între cei lăudați în revista scoasă de Gazzetta dell Sport este „fabulosul tânăr Adrian Mutu, care, după ce a făcut senzație în țara natală cu Dinamo București, a ajuns la Interul lui Marcello Lippi la începutul anilor 2000. Era echipa potrivită la momentul nepotrivit. A trebuit să facă un pas înapoi și să o ia de la capăt în provincie, la Verona.

„Mutu, venit la echipa potrivită și momentul greșit. A înflorit apoi ca o floare consolată de o rază de soare neașteptată”

Acolo a înflorit, ca o floare consolată de o rază de soare neașteptată. Parma, Juve, cea mai bună perioadă a sa la Florența, apoi Cesena.

Momente de strălucire și după-amieze cenușii, suspendare pentru test pozitiv la cocaină, iad, renaștere. Cu cele 103 goluri marcate în campionat, Mutu este încă cel mai prolific fotbalist român de până acum.

La capitolul decepții, italienii l-au trecut pe Dennis Man, „un alt talent, care voia să fie un tip dur - și voia să fie și el Mutu - dar experiența sa recentă la Parma a fost marcată de mostre tehnice de top și pauze de fotbal iritante”.

Din aceea și categorie face parte și „sumbrul Ciprian Tătarușanu, care suferea de astigmatism. Nu era cel mai bun lucru pentru un portar.

A rămas la Milan ca rezervă timp de trei sezoane, compensând - sau cel puțin așa au asigurat medicii clubului - cu o focalizare spontană, obținută prin holbarea ochilor când îl vedea pe atacantul advers șutând.

„Răducioiu era prea rapid pentru camere, rata în cele mai inimaginabile moduri! Contra, poreclit de fani Nosferatu”

Sport Week nu avea cum să ignore nici „colonia română de la Brescia”: „Florin Răducioiu a fost un jucător de contraatac de neoprit. Era atât de rapid încât, în reportajele de televiziune ale vremii, ajungea adesea în afara cadrului camerei.

Un atacant central complet, cu un singur defect. Când intra în careu, avea o pierdere totală de memorie. I se stingea becul. Greșea în cele mai inimaginabile moduri, întotdeauna prin exces, niciodată prin deficiență.

În Italia, a jucat pentru Bari, Milano, Verona și Brescia. „Gialappa's Band” l-a celebrat sub numele de Pippero (n.r. - categorie rezervată jucătorilor cu cele mai proaste note, într-o emisiune satirică de la Italia 1 difuzată între 1990 și 2001), iar chiar și azi este amintit pentru loviturile sale de bumerang.

Împreună cu compatrioții săi Gică Hagi, Ovidiu Sabău și Dorin Mateuț - cu antrenorul Mircea Lucescu - a creat o mică enclavă românească la Brescia la mijlocul anilor '90”.

„Gică Popescu, monumental prin viteza sa și perfect tactic”

În antiteză sunt caracterizați alți doi „tricolori” reprezentativi. Gheorghe Popescu, și el cunoscut cu numele de Gică, este unul dintre copiii eterni ai fotbalului țării sale.

A purtat tricourile celor mai renumite cluburi din Europa (PSV, Tottenham, Barça, Galatasaray), iar în Italia ni-l amintim, deja la 34 de ani, la Lecce, monumental prin viteza sa, dar perfect tactic.

Fanii lui AC Milan aveau o poreclă batjocoritoare pentru Cosmin Contra: Nosferatu. Iar extrema dreapta Marius Lăcatus, pe de altă parte, este o amintire care ne duce la Fiorentina de după Italia 1990.

Fanii Stelei, unde strălucise, îl adorau. Și îl porecliseră «Bestia». «Frumoasa”», adică soția sa, Mariana, era cea mai înfocată fană a sa și nu ezita să înfrunte pe oricine îndrăznea să-l provoace pe soțul ei”.

„Stanciu pare s-aibă cea mai promițătoare calitate tehnică”

Sport Week ni i-a pierdut din vedere nici pe primii români de după război: în sezonul 1947-1948, Nicolae Simatoc a semnat cu Inter, și Josef Fabian.

„Un ardelean originar din Transilvania, transferat de Torino, care a câștigat titlul cu legendara echipă a lui Valentino Mazzola, apoi s-a mutat mai întâi la Lucchese și apoi la Bari”.

Revenind în zilele noastre, italienii îi remarcă pe mijlocașul lui Pisa, Marius Marin, pe portarul lui Udinese, Răzvan Sava, și pe mijlocașul ofensiv al lui Genoa, Nicolae Stanciu: „Acesta din urmă pare să aibă cea mai promițătoare calitate tehnică.

Viorel Năstase, jucător al lui Catanzaro de la începutul anilor '80, când Italia și-a redeschis granițele, avea și el repertoriu variat. Vedetă a Stelei în 1979, a dispărut într-o noapte, după un meci din Cupa Cupelor la Berna cu Young Boys, și a fost de negăsit.

„Femei, ieșiri în cluburi de noapte, alcool și diverse vicii. Viorel Năstase iubea viața bună, dar pe teren, apatie totală”

România se afla la acea vreme sub teribila dictatură a lui Nicolae Ceaușescu. Să te ascunzi era una din opțiunile luate în calcul de cei care și-o permiteau.

Năstase a apărut câteva zile mai târziu la ambasada Elveției, cerând azilul politic. A stat pe bară timp de un an, apoi a semnat cu München 1860, performând bine în Bundesliga.

În vara anului 1981, președintele lui Catanzaro, Adriano Merlo, a plătit 400 de milioane de lire italiene pentru transfer. Femei, ieșiri în cluburi de noapte, alcool, diverse vicii. Năstase iubea viața bună, dar pe teren, apatie totală.

A petrecut doi ani și jumătate la Catanzaro în Serie A și Serie B, marcând câteva goluri și apoi dispărând peste noapte, trecând magic peste ziduri și granițe, la mijlocul sezonului, și lăsând impresia tipică a neterminatului”.