Exclusiv Adrian Ahrițculesei, românul care a urcat pe jos până în termosferă! Povestea născută lângă Parâng și Retezat

Cu propriile forțe și aptitudini, native sau dobândite, unii reușesc să-și ducă visurile chiar mult mai sus, cum e cazul lui Adrian Ahrițculesei (42 de ani). Alpinistul căruia, dacă i-ai aduna doar o dată toții vulcanii și toate vârfurile cucerite în ultimii 9 ani, prin toată lumea, i-ai strânge 140-150 de kilometri!

E wow!, în condițiile în care termosfera, penultimul stat al atmosferei înainte de spațiul cosmic, începe pe undeva la 85 de kilometri!!!

Fost fotbalist, Ahrițculesei a cochetat cu această pasiune a urcușurilor montane de la o vârstă fragedă. A avut și șansa că familia s-a mutat, pe când avea doar doi ani, de la Timișoara la Petroșani. Lângă Parâng și Retezat, masivele muntoase unde se află 3 dintre cele 14 piscuri de peste 2.500 de metri din România.

+7 FOTO

Își amintește și acum că „abia așteptam să vină sfârșitul de săptămână, să urc cu tata pe munte”. Mai mult, el duce tradiția mai departe. Fiindcă băieții săi, Arthur (3 ani) și Andrian (6 ani), au făcut deja cunoștință cu muntele.

Prima pasiune a fost fotbalul

Ca mai toți copiii, prima care l-a vrăjit pe Adrian Ahrițculesei a fost mingea de fotbal. Povestește că "nu m-a dus nimeni de mână, ci pe la 7 ani am fost cu un prieten la o selecție despre care aflase el că se face la stadion, cum ziceam noi pe atunci.

Am dat o probă și am rămas. Am jucat mai mereu la o grupă cu doi ani mai mare și asta cred că m-a ajutat, m-a călit. Și am evoluat la Jiul, fundaș central, până la finalul junioratului, la 18 ani".

Debut la seniori, la 15 ani

Una dintre amintirile speciale din fotbal este cea a debutului său la echipa de seniori, unul petrecut în condiții speciale, în 1999: "Aveam vreo 15 ani când am fost anunțați, mai mulți din grupa noatră, că o să jucăm pentru echipa de seniori, în Cupa României.

Aveam meci cu Cetate Deva, la ei acasă. Iar o parte dintre seniori, nu-mi mai amintesc exact, parcă intraseră în grevă și nu mai voiau să joace, din cauza unor datorii. Am jucat pe postul meu, fundaș central. Dar n-a fost cine știe ce debut, că omul meu a dat repede două goluri și m-au schimbat la pauză".

La 18 ani s-a decis să dea la facultate, în Timișoara natală. Era într-un cantonament de vară cu Jiul, la Forban, când a trebuit să plece câteva zile să dea examenul la Facultatea de educație fizică și sport.

A intrat fără probleme. Și a continuat, în paralel, să joace și fotbal pe la formații de liga a 3-a din Banat. Până pe la 27-28 de ani, când și-a dat seama că singur s-ar fi descurcat destul de bine cu banii, dar dacă ar fi vrut să-și întemeieze o familie, i-ar fi fost mult mai greu.

S-a gândit că oricum trebuia să se oprească la un moment dat și să facă altceva. Așa că a renunțat la fotbal și a revenit acasă, la Petroșani, să lucreze la firma de optică dezvoltată de părinții săi.

Totul a început cu Mont Blanc

Nu a renunțat însă la antrenamente, „fiindcă mi-a plăcut mereu să alerg, să fac mișcare, să fiu într-o formă fizică foarte bună”. În tot acest timp nu renunțase la cealaltă pasiune, să urce munții. Nu atinsese încă majoratul când avea deja în portofoliu cele trei piscuri de peste 2.500 din Parâng și Retezat.

În plus, Adrian recunoaște că i-a fost greu când s-a lăsat de fotbal "fiindcă am avut mereu dorința asta în mine, să-mi testez limitele, să fac mai mult. Îmi rămăsese alpinismul, dar urcasem deja toți munții noștri de peste 2.500 de metri.

Voiam să ajung mai sus, să văd și să cuceresc și alți munți, de pe alte continente. Iar în 2017 a venit ceva, cumva, un restart pentru mine. Și am început să-mi propun diverse obiective, ca să am motivație să mă antrenez".

Prima încercase externă a fost „să urc pe Mont Blanc (4.805 m), cel mai înalt vârf din Europa de Vest. Surprinzător, nu am avut mari probleme să-l escaladez. Asta fiindcă eram bine pregătit.

M-au ajutat și fotbalul, antrenamentele, condiția fizică dobândită până atunci. Chiar mi-a plăcut, m-am simțit foarte bine, deși trecusem cu mult de ceea ce realizasem până atunci pe la noi”.

A cucerit vârful Aconcagua singur

S-a întors acasă și își amintește că "într-o zi, mă uitam pe facebook și mi-a apărut o reclamă cu Aconcagua (6.961 m). Nu știam nici pe unde este! M-am documentat și am aflat că e cel mai înalt vârf nu doar din America de Sud, ci și din lume, în afara celor din Asia.

M-am gândit cum ar fi să fac asta, mi-am făcut un plan. Am început să citesc și să înțeleg cum este cu aclimatizarea, că aș fi urcat prima dată la peste 5.000 de metri. Mi-am făcut și un program de antrenamente, așa că atunci când am plecat aveam o formă fizică excelentă".

Aconcagua 6962m (cel mai înalt varf din America de Sud, 12 ianuarie 2018)

La început, urcarea a fost simplă, obișnuită. Dar pe parcurs, lucrurile au început să se complice fiindcă "la peste 5.000 de metri, colegul meu de ascensiune a făcut edem pulmonar și n-a mai putut să continue. Am stat la baza Nido des Condores (5.300 m) vreo 4 zile, forțați de vremea care s-a stricat rău.

A și nins mult. Partenerul meu de călătorie se simțea tot mai rău, așa că a fost nevoit să coboare. Am discutat și i-am spus că eu am să încerc să urc singur. Aveam cortul meu, nu-l încurcam cu nimic. Am ajuns la ultima tabără, la Colera (6.000 m).

În „siajul” unei expediții americane

Mi-am lăsat o parte din bagaj acolo, după care am coborât iar la Nido des Condores, unde am stat o noapte. Asta se face pentru aclimatizare. Am revenit a doua zi la Colera, dar totul era nou și necunoscut pentru mine, eram pentru prima dată la 6.000 de metri și nici nu știam pe unde s-o iau spre vârf.

Mai ales că se așternuse un strat gros și nou de zăpadă! Ninsese cam 30-40 de centimetri. Norocul meu a fost că acolo se mai afla o expediție de americani, care aveau și niște ghizi argentinieni. Așa că i-am pândit și, când au început ascensiunea finală, m-am luat după ei.

Mergeam așa, la 10-15 metri în urma lor. La un moment dat, argentinienii îmi făceau semn să o iau înainte. M-am prefăcut că nu înțeleg și am continuat să-i urmez. Așa am ajuns eu pe Aconcagua! În rest n-am avut probleme, nu am avut nevoie să-mi pun masca de oxigen. Organismul meu s-a adaptat bine".

Deja îl devora această nouă pasiune, iar Adrian nu s-a lăsat. Următoarea țintă a fost, în 2019, celebrul Elbrus (5.642m), din Caucaz, cel mai înalt vârf, dar și vulcan din Europa. Pe care l-a cucerit fără mari probleme.

Elbrus 5642m (cel mai înalt vârf si vulcan din Europa, 8 iulie 2019)

După care a urcat Kilimanjaro (5.895m), cel mai înalt vârf și vulcan din Africa. Unde cea mai tare experiență a fost "să traversez pădurea tropicală de la poale. E un loc special, ai mereu senzația că plouă, din cauza umezelii. Localnicii îi spun Rain Forest. O experiență frumoasă. Am reușit să finalizez ascensiunea în 7 zile".

Peripeții pe Ojos del Salados

A urmat cel mai înalt vulcan din America de Sud, Ojos del Salados (6.893m), cel mai înalt vulcan din lume. Unde, iar, n-a fost deloc simplu. Fiindcă i s-a întâmplat din nou ca pe Aconcagua: colegul alături de care urca s-a simțit rău și n-a mai putut continua pe asaltul final.

Adrian spune că "am terminat ascensiunea singur, după ce îmi descrisese colegul traseul spre vârful craterului. Dar una e să ți se spună, alta e să cunoști drumul! Ajunsesem pe la 6.800 metri și trebuia să ocolesc craterul. Nu am găsit traseul pe care erau amplasate niște corzi fixe, de care să te agăți când urci.

Ninsese mult și zăpada le acoperise. Așa că am luat-o după cum am crezut. Și am dat de un perete de vreo 40 de metri, cu inclinație mare. L-am urcat la liber, agățându-mă de orice punct de sprijin. Acolo chiar a fost greu. Dacă alunecam, eram gata! Dar am reușit să ajung la capăt.

Mi-am făcut poze, să am dovada. Între timp, colegul și-a revenit și a ajuns și el. Și cum ne bucuram noi acolo, că mai cuceriserăm un obiectiv, brusc s-a stricat iar vremea. Vânt, zăpadă, vijelie.

Iar pe munte, marea majoritate a accidentelor se întâmplă la coborâre. Eram și foarte obosiți. Dar am făcut un plan, ne-am asigurat unul de altul și am reușit să ajungem în tabăra de mai jos".

Cum a apărut provocarea Volcanic Seven Summits

Deși avea deja ceva realizări la activ, Adrian nu se gândea la recorduri. Dar cineva i-a spus despre Volcanic Seven Summits, un circuit pentru cei mai temerari, la capătul căruia trebuie să urci pe cei mai înalți vulcani de pe cele fiecare dintre cele 7 continente. El avea deja 3 la activ și atunci a apărut motivația pentru o nouă țintă.

Așa că a început în forță anul 2022. S-a dus singur în Mexic pentru a escalada Pico de Orizaba (5.675m), cel mai înalt vulcan din America de Nord.

Până să-l urce, s-a antrenat, pentru aclimatizare, pe alți doi vulcani din zonă, La Malinche (4.461m), Sierra Negra (4.640), plus vârful Iztaccihuatl (5.230m). Așa că a cucerit fără probleme și Pico de Orizaba.

A revenit acasă și n-a despachetat bine că a plecat spre Papua Noua Guinee, pentru a escalada Giluwe (4.367m), cel mai înalt vulcan din Australia și Oceania.

Acolo, alte emoții, pe care, când le descrie, Adrian le ascunde simplu după un tic verbal: "Nu m-am simțit deloc confortabil". Așa povestește el, zâmbind, despre momentele cele mai dificile din expedițiile sale.

Povestea pozei de pe Giluwe și teama de canibali

Zona spre Gilwe (4.367m) era foarte periculoasă, fiindcă trecea în apropierea unor triburi despre care se spunea că încă mai practicau canibalismul. Asta l-a pus pe gânduri, mai ales că, la plecare, "tata chiar făcea mișto de mine: «Să vezi tu ce ciorbă fac ăia din tine!».

Am mers spre vulcan cu niște localnici, care aveau niște fețe ce te îngrozeau, credeți-mă! N-a fost simplu. Dar aveai nevoie de ei, să ocolești triburile alea".

Să ajungă pe Gilwe nu a fost o problemă, dar ultima parte a făcut-o tot singur fiindcă "localnicii cu care eram nu aveau o condiție fizică prea bună. De data asta studiasem bine zona, aveam coordonatele GPS.

Când am ajuns, voiam să-mi fac poza, să am dovada că am ajuns acolo, ca să îmi fie recunoscută ascensiunea. Dar locul nu semăna deloc cu ce știam eu din fotografiile celor care fuseseră acolo înaintea mea! Lipseau un stâlp metalic și o parte din fuzelajul unui avion ce se prăbușise mai demult în zonă.

Locul era marcat acum doar de țăruș de lemn, de nici un metru. Cele două elemente apăreau în toate pozele, dar nu mai erau acolo! Mă gândeam că nimeni nu o să creadă că am fost pe Giluwe. M-am uitat în jur și am văzut stâlpul și bucata de fuzelaj undeva într-o vale, la vreo 100 de metri. Probabil le aruncase acolo vreo furtună.

M-am întors abătut în tabără. Ghizii mei au observat asta și le-am explicat. Și le-am propus ca a doua zi dimineață să mergem să punem la locul lor stâlpul metalic și fuzelajul, ca să pot face o poză credibilă. Le-am dat câte 50 de dolari în plus și m-au ajutat.

Aveam o coardă la mine și am folosit-o. Ne-am chinuit rău, să le tragem pe vârf, că erau grele, dar am reușit. Și așa am putut să fac poza oficială! De parcă n-ar fi fost de ajuns, la întoarcere, unul dintre cei care mă însoțeau m-a întrebat dacă nu vreau s-o luăm pe alt drum, să văd și altfel de locuri.

Am zis că da, însă după vreo 8 ore de mers prin junglă, mi-am dat seama că se rătăcise și el. Nu ai niciun reper clar, jungla era foarte deasă. Deja mă gândeam la glumele tatălui meu. Nu mă simțeam deloc confortabil. Dar până la urmă am reușit să ieșim de acolo".

Filați prin Teheran

Următoarea țintă a fost vulcanul Damavand (5.670m), cel mai înalt din Asia. Adrian știa că „e o problemă să obții viza de Iran. Am fost la ambasadă și până la urmă mi-au dat-o, după câteva săptămâni. A fost o experiență faină. Pentru aclimatizare, am mai urcat acolo un vârf de peste 3.000 de metri.

Dar un lucru mi-a rămas rămas printre amintiri. Am stat două nopți la un hotel în Teheran și mi s-a părut că eram permanent filați, controlați. Era o persoană care ne urmărea de când ieșeam din hotel! Era mereu după noi.

Asta ne-a pus puțin pe gânduri, pe mine și pe cei doi colegi cu care urma să fac ascensiunea. Dar n-au fost probleme. Iranienii erau oameni foarte primitori și până la urmă ne-am ales cu o expediție bună și cucerirea vulcan spectaculos. Acolo dai de gheață la baza craterului, iar zăpadă e doar pe vârf".

Primul contact cu frigul antarctic

Mai avea un singur vulcan din seria celor 7, cel mai înalt din Antarctica, Mount Sidley (4.285m). Înălțimea nu mai era de mult o problemă. Dar cea mai mare provocare era întâlnirea cu Frigul.

Povestește că "totul a durat cam 12 zile, dar după ce ne-am întors, nu-mi mai venea să ies de sub dușul fierbinte de la hotel, după atât frig încasat. Am trecut prin temperaturi constante de -30 până dincolo de -40 de grade Celsius. Atât era când am ajuns sus!

Totuși, n-am suferit degerături și am reușit să-l urc fără mască de oxigen. Se vede și în poză că aveam toată barba înghețată. Atunci, în ianuarie 2023, cei care organizau expediția mi-au spus că pot merge cu ei și pe Vinson (4.892m), cel mai înalt vârf din Antarctica, dacă le mai dau 20.000 de euro. N-am avut însă acei bani atunci".

Dar bifase un record. În ianuarie 2023 devenise astfel primul bărbat din România care încheiase circuitul Volcanic Seven Summits. Și al doilea alpinist român all time, după fenomenala Crina "Coco" Popescu.

Prima româncă și prima alpinistă din lume care a finalizat acest circuit, în perioada 2007-2011, la numai 16 ani. Și ea încheiase seria celor 7 cei mai înalți vulcani de pe fiecare continent tot cu cel din Antarctida, Mount Sidley.

Everest, dincolo de 8.000 de metri, în Zona Morții

În acel moment, Adrian Ahrițculesei avea deja în palmares și 3 dintre cei mai înalți munți de pe diverse continente, Aconcagua, Elbrus și Kilimanjaro. Nu urcase însă niciodată dincolo de 7.000 de metri, nu știa cum va fi la peste 8.000 de metri, de unde începe Zona Morții. Iar asta a devenit, natural, noua provocare.

Cum prețurile unei asemenea expediții erau foarte mari, chiar și pentru vârfuri de 8.100-8.200 de metri, s-a gândit că dacă tot vrea să încerce, să dea piept prima dată cu "regele" Everest (8.848m).

A contactat o companie cu referințe foarte bune și a început antrenamentele. Alergări scurte și lungi, dar toate pe trasee cu diferențe de nivel, exerciții fizice cu propria greutate.

Pe Everest, cum a ajuns în tabăra de bază (5.350m), echipa de 6 alpiniști și 6 șerpași a început antrenamentele specifice, mersul în coloană, traversarea de crevase pe scările fixe, coborârea în rapel, urcatul pe coardă.

Primul moment dificil, fizic, dar și mental, a fost chiar "când am trecut printre niște pereți imenși de gheață, în zona Khumbu Icefall. Efectiv auzi cum pârâie gheața, la fiecare pas! E un zgomot sinistru, chiar îți dă fiori". Dar au ajuns cu bine la tabăra 1 (6.100m).

Cu tot cu aclimatizarea, Everestul este mult mai înalt!

Totodată "am început și aclimatizarea. Am urcat la tabăra 2 (6.450m), unde am stat o noapte, apoi la tabăra 3 (7.200m), la fel. După aceea am coborât în tabăra de bază (5.350m), unde am stat două zile, după care ne-am dus chiar mai jos, în Namke Bazaar, un mic orășel aflat la 3.500 de metri.

Am rămas 4 nopți acolo, să ne refacem forțele. Fiindcă la altitudine mare, organismul consumă foarte multă energie. Ne-am revenit și am urcat iar în tabăra de bază, unde am așteptat o «fereastră» de vreme bună. Iar când am prins-o, am început ascensiunea".

Adrian a descris asaltul final: "Am stat o noapte în tabăra 1, o noapte în tabăra 2, una în tabăra 3, după care am început urcușul decisiv, spre vârf. În tabăra 4 (8.000m), deja nu mai dormi, doar te odihnești 4-5 ore și pleci spre vârf. Fiindcă de acolo începe Zona Morții.

Numai că am avut ghinion, s-a stricat vremea și am fost nevoiți să rămânem toată noaptea în tabăra 4. Timp în care a venit o altă veste rea, de la cei de jos. Am fost anunțați prin stație că doi alpiniști mongoli, care plecaseră înaintea noastră, fuseseră dați dispăruți pe munte.

Nu se mai putea lua legătura cu ei. Nu-ți cade bine deloc o veste ca asta! M-a făcut să-mi pun întrebări. Fiindcă toți știam ce înseamnă când nu mai poți fi contactat pe Everest".

Ultimele sute de metri, printre cadavre și o voce care îți spune: "Ești obosit! Culcă-te! Odihnește-te!"

Partea finală a cuceririi Everestului te pune la o cruntă încercare fizică, dar mai ales psihică. "Ce am trăit pe Everest m-a marcat, m-a schimbat. Știam că trebuie să respecți muntele, să crezi în Dumnezeu și că viața e cea mai prețioasă", rememorează Adrian.

După care a continuat: "După noaptea petrecută în tabăra 4, chiar începusem să resimt lipsa de oxigen. Cu tot cu mască, organismul și creierul sunt afectate. Pe ultimele sute de metri, din loc în loc am început să trecem pe lângă cadavrele unora dintre cei care au murit acolo de-a lungul timpului.

Cei mai mulți rămân acolo pentru totdeauna, fiindcă e dificil și foarte costisitor să-i aduci. Fiind singura echipă care încerca să ajungă pe vârf, am fost primii care i-au văzut pe acei alpiniști mongoli. Cu o săptămână înainte stătuserăm toți cu ei la masă!

Am trecut la o jumătate de metru de ei. A fost crunt, oricât încercasem să mă pregătesc psihic. Mintea a început să-mi joace feste. Când am trecut pe lângă primul, m-am simțit sleit de energie. Mă uitam la el, parcă dormea. Și m-am văzut pe mine în locul lui!

Aveam, așa, o stare de oboseală, dar, ciudat, și una de liniște, de nepăsare. Ai o senzație că ești dincolo de spațiu și timp. Și o voce parcă îmi șoptea la ureche: «Hai, pune-te jos și dormi! Ești obosit!». Încercam să mă motivez cu imaginea copiilor mei. Dar nu reușeam.

Simți ca și cum nimic nu mai contează. Și atunci am început să mă rog, să spun niște rugăciuni simple. Mi se ridică părul pe mine când vă povestesc. Am început să spun «Preasfântă Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!» și «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!».

Și, credeți-mă, am simțit o forță care mă împingea din spate, care îmi dădea energie, mă reconecta cu lumea! Asta am simțit! Și așa am ajuns pe vârf. Numai 4 dintre noi, că ceilalți doi au renunțat, din diverse motive".

Doar 10 minute în vârful lumii

După o asemenea ascensiune, Adrian își amintește că "pe vârf am stat numai 10 minute. Dar eram groggy, credeți-mă! Iar acolo, ca să ți se recunoască performanța, ești obligat să faci poza cu fața descoperită. Doar așa ți se dă certificatul că ai ajuns pe vârf.

A fost o problemă, fiindcă noi făcuserăm un plan și aveam oxigen doar pentru o anumită perioadă de timp. Dar cum totul a durat mai mult, cu acea noapte petrecută în tabăra 4, am fost nevoiți să coborâm repede de pe vârf, ca să economisim oxigen.

Mie mi-a și înghețat masca de oxigen, a fost greu. Aș putea scrie o carte numai despre cum a fost acolo! Dar în toate momentele astea extrem de dificile, m-am tot rugat, iar asta m-a ajutat enorm să depășesc orice obstacol”.

Pe Puncak Jaya, doar cu elicopterul

Dupa Everest, și-a propus să termine și circuitul Seven Summits, adică să cucerească cele mai înalte 7 piscuri de pe fiecare continent. Îi mai rămăsese Puncak Jaya (4.884m), cel mai înalt munte din Oceania- Australia, plus Vinson (4.892m) și McKinley (6.194m), cele mai mari altitudini terestre din Antarctica, respectiv America de Nord (Alaska).

Puncak Jaya

Primul spre care a plecat a fost Puncak Jaya, din Papua, aflat pe o insulă din Indonezia. Aflată în apropierea uneia dintre cele mai mari mine de aur și cupru din lume, zona este extrem de periculoasă. Adrian spune că "triburile de acolo urcă de multe ori și dincolo de 3.500 de metri, atacă și răpesc turiști sau alpiniști, pentru răscumpărare.

Pe unii i-au omorât. Se vorbea că unele triburi de acolo ar practica chiar și canibalismul. Așa că singura variantă e să te ducă un elicopter până la tabăra de bază, de la 4.000 de metri, unde ești păzit de militari cu niște arme foarte mari.

Și urci doar până pe vârf, după care, la întoarcere, tot de acolo te ia elicopterul înapoi! Iar am avut senzația aia că nu mă simțeam deloc confortabil. Vârful este splendid, treci peste niște cabluri fixe, traseul e super. Mi-ar fi plăcut să-l urc de jos, dar nu se putea, chiar era extrem de periculos din cauza acelor triburi".

Primul român care a cucerit cele mai importante 3 repere din Antarctica

La finalul anului trecut s-a reîntors în Antarctica. Unde, după ce a cucerit Vinson, pe vârf, împreună cu colegii de ascensiune au făcut o nebunie. S-au dezbrăcat la bustul gol deși afară erau sub -30 de grade Celsius.

„Am vrut să facem repede o poză. Am reușit. Am stat așa doar câteva secunde, cel mult 10. Dar așa ne-a venit, de bucurie că am reușit”, rememorează Adrian.

Iar apoi a bifat o altă bornă importantă pentru orice explorator. A profitat de ultimul loc liber într-o expediție la Polul Sud, unde, după un drum istovitor, a ajuns când afară erau -50 de grade Celsius.

Astfel, în ianuarie 2026 a devenit primul român care a atins cele mai importante repere ale continentului înghețat de la sud: Mount Sidley, cel mai înalt vulcan din Antarctida, Vinson, cel mai înalt munte, dar și Polul.

Urmează McKinley, cel mai înalt munte din America de Nord

Ce urmează? Pe 1 iunie are programată plecarea în Alaska, pentru McKinley, ultimul vârf pe care îl mai are de cucerit ca să termine și circuitul Seven Summits. Unde Adrian se duce "ca alpinist independent, nu prin vreo companie.

Că deja acum cam știu traseul. Am mai avut o tentativă în 2025, dar vremea a fost potrivnică, s-a pus un strat de peste un metru de zăpadă, era pericol mare de avalanșă și am fost nevoiți să abandonăm. Acum merg împreună cu un coleg, un alpinist român stabilit în Germania".

Și fiindcă mereu trebuie să ai un plan, un obiectiv, Adrian spune că "după ce mă întorc din Alaska, urmează să fac planuri și să încep să urc și ceilalți 13 munți de peste 8.000 de metri de pe planetă. Deoarece eu am reușit să fac până acum doar Everestul".

Aventura începută în copilărie, alături de tatăl său, prin Parâng și Retezat, merge mai departe. Și nici chiar Adrian, care mai are în palmares si cei mai înalți munți din Grecia, Bulgaria, Turcia, Maroc sau Austria, nu știe până unde va ajunge. Deocamdată, a trecut mult dincolo de nori.

8 vârfuri de peste 2.500 de metri în 19 ore și întâlnirea cu ursul

Anul trecut, prin septembrie, pregătindu-se de expediția din Antarctica, Adrian a început să facă trasee mai lungi, de peste douăzeci de kilometri. Și, împreună cu un coleg de antrenament, Tase, și-au propus să atingă toate cele 8 vârfuri de peste 2.500 de metri din Făgăraș în mai puțin de 24 de ore. Un traseu de peste 50 kilometri.

Adrian povestește că "am plecat de la Piscul Negru pe la ora zece seara. Am urcat pe Lespezi (2.517m), apoi am ajuns pe Colțul Călțunului (2.522 km). Era vreo unu și jumătate noaptea, când, după ce am coborât prin Căldarea Berbecilor, am început urcușul pe Strunga Doamnei, să ajungem pe al treilea vârf, Negoiu (2.535m).

Și cum mergeam noi, eu în față, colegul puțin mai în spate, am ridicat privirea și, undeva puțin mai sus, am văzut o pereche de ochi strălucind în noapte. L-am chemat pe Tase și i-am arătat. Și a văzut și el. Pe o stâncă, la numai vreo 10 metri de noi, era un urs mare.

Stătea cu capul pe labe și se uita la noi. Ne-am dat, ușor, puțin înapoi și ne-am sfătuit ce să facem. Am zis că tot ne-a văzut, putea să ne atace, dar n-a făcut-o. Așa că am stabilit să trecem pe lângă el, vorbind între noi, nici prea tare, dar nici prea încet. Și am trecut!

Ne-a lăsat, nu a sărit la noi. Trebuie să recunosc, nu m-am simțit foarte confortabil. Cred că nu puteai să bagi un ac în mine de «relaxat» ce eram! Dar am reușit să scăpăm.

După Negoiu am făcut Vânătarea lui Buteanu (2.507m), apoi Viștea Mare (2.527m), Moldoveanu (2.544m), Dara (2.500m) și Hârtopul Darei (2.506m). Și am ieșit pe partea cealaltă a masivului Făgăraș, unde eram așteptați de soția mea și de tatăl meu. Am făcut tot acest traseu în 19 ore! N-am dormit deloc, am mers continuu. A fost un antrenament foarte bun atunci".