Paradoxul publicului » Luminiţa Paul întreabă: "De ce susţinem outsiderul în meciul cu Nadal/Federer/Djokovici, dar îl abandonăm după?"

Tipul ăsta are ceva impunător, n-ai cum să negi. 1,96 metri, spatele drept, umerii largi, de înotător, pasul apăsat şi privirea albastră, fermă, tăioasă. Crack! A mai trimis un serviciu cu peste 200 de kilometri pe oră. Harşt! Dreapta lui croieşte poteci de foc în terenul advers. Fiizzz! Un rever fosforescent, lovit în diagonală cu precizie stîrnitoare de invidii. Lumea e în delir. Outsiderul joacă atît de bine încît ar merita să cîştige, nu? E clar că-l ţine pe favorit în corzi şi nu-i lasă timp să-şi ia avînt ca să revină în ring. Cum absoarbe o gură de aer, cum îi mai trimite un pumn. Şi favoritul comite două duble greşeli în game-ul următor, apoi outsiderul nostru impunător, statuar îşi face serviciul cu siguranţa arătată deja.

Primul set e gata. Rumoare intensă. Lumea lasă cioturi de friptură în farfurii, ciorchini de struguri cu lacrimi de chihlimbar pe ei, degete de vin roşu în compania cristalului paharelor. Toţi vor să vină să vadă surpriza. Ne plac surprizele, nu-i aşa?, dar nu în fiecare zi ne aşteaptă un pacheţel legat cu fundă mov pe pernă, trebuie să le mai căutăm şi noi. Începe setul al doilea, se ajunge la tie-break, iar gluma se îngroaşă ca o fondue bine gătită. Mai trebuie să înmuiaţi bucăţelele de pîine şi prînzul e recuperat. Surpriza la un pas. Apoi, ceva se schimbă, aproape pe nevăzute. Outsiderul a ratat clipa de graţie, favoritul începe să cîştige meciul în propriii lui termeni. La final, publicul îi aplaudă pe amîndoi, dar îi rezervă o porţie specială de ovaţii celui care nu le-a putut dărui surpriza, deşi a încercat, a fost aproape pentru o vreme.

Mereu m-am întrebat de ce ţin oamenii deseori (şi rămîn la tenis) cu outsiderul sau, să spunem, cu cel mai puţin favorit. E, poate, un reziduu al mitului David-Goliat care pluteşte undeva în noi şi se activează în asemenea momente. E, tot poate, dorinţa de a demonstra, prin curajul, dăruirea, eficienţa altora, că nu întotdeauna cei puternici înving. Că vine rîndul şi celor mai puţin băgaţi în seamă, al celor cărora nu li se acordă şanse, dar care îşi pot depăşi sublim condiţia la un moment dat. Primele paragrafe ţin de meciul Nadal-Brands, din primul tur al Roland Garros-ului aflat în desfăşurare. Tot în luna mai, la Madrid, un public ostil liderului mondial şi intens favorabil lui Grigor Dimitrov l-a făcut pe Nole să arunce vorbe grele, ireproductibile spre tribuna fierbîndă. Anul trecut, lumea vibra la gîndul tot mai fierbinte că Federer e condus cu 2-0 la seturi de Julien Benneteau în turul 3 la Wimbledon.

Euforia furnizată de o asemenea surpriză, atunci cînd aceasta se produce, e însă efemeră. Acelaşi public care-l aclama pe Brands nu s-ar fi regăsit în tribună la următorul meci al acestuia, ca să-l susţină. I-ar fi căutat tot pe favoriţii rămaşi, pe Djokovici, pe Federer, pe Tsonga, Ferrer sau Gasquet. Ca să ţină, dacă aceia se dovedesc demni, cu adversarii lor. Ca să-i vadă eliminaţi, eventual, pentru a primi aproape gratis încă o porţie de desert "cel slab îl bate pe cel puternic". Şi totuşi, acelaşi public îşi va dori mereu o finală Federer-Nadal sau Federer-Djokovici sau Djokovici-Murray sau Nadal-Murray, cum o permite-o tabloul. Dar cum ar mai fi ea posibilă dacă toţi favoriţii ies repede din turneu? Să-l numim "paradoxul spectatorului de tenis" şi aşa să rămînă.