EXCLUSIV Faceți loc: ea e Sânziana Motroc! Poartă numele legendei Rapidului, s-a afirmat la Dinamo, tocmai s-a transferat în Italia și visează să ajungă la „Vocea României”: „Cu voleiul a fost dragoste la prima vedere”

Aceasta a evoluat pentru Dinamo și Rapid, iar povara numelui celebru a fost reală. Sânziana e fiica fostului mijlocaș rapidist Florin Motroc și nepoata lui Ion Motroc, o legendă în Giulești, căruia galeria alb-vișinie i-a dedicat celebrul refren: „Faceți, faceți loc, trece trupa lui Motroc!”, lansat după Cupa câștigată în 1975.

Sânziana tocmai s-a transferat în Italia, la Vicenza. Vorbește fluent germană și engleză, adoră să cânte și visează să participe la „Vocea României". Este un exemplu autentic de echilibru între glamour și sacrificiu. Mereu pregătită să urce, cu aceeași naturalețe, fie pe teren, fie pe podiumul unei prezentări de modă de top.

Sânziana Motroc: „Am început cu atletismul, dar când am descoperit voleiul a fost dragoste la prima vedere!”

- Sânziana, bine ai venit la emisiune! Ce faci, cum ești?
- Sunt foarte bine, mulțumesc! Profit de vacanță cât mai pot. Dar nu pentru foarte mult timp, pentru că în august voi pleca la muncă.

+45 FOTO

- Doar ce ai semnat cu o nouă echipă și te pregătești de o nouă experiență în străinătate, vei pleca în Italia.
- Da, am semnat cu Vicenza Volley, voi pleca în august. Mereu a fost un vis al meu să ajung să joc într-un campionat cu tradiție, foarte puternic și, mai ales, popular în volei. Sunt foarte fericită că am semnat în Italia. Este o echipă în liga a doua cu obiective foarte mari, cei de acolo vor să promoveze în prima ligă, unde au fost până acum trei ani. Aștept să încep treaba.

- Tu ce așteptări ai de la noua experiență în străinătate?
- Fiind a doua mea experiență în străinătate, știu că mă voi acomoda. Foarte entuziasmată să văd ce poate oferi Italia, în primul rând. Sunt recunoscătoare că am ocazia să joc într-un campionat unde fanii iubesc foarte mult voleiul și am așteptări normale, ca să zic așa. Îmi doresc să joc eu bine, să îmi fac treaba, să îmi îndeplinesc obiectivele personale și ale clubului.

- Spune-ne, de ce ai ales voleiul și cum ai început să joci?
- Accidental! De foarte mică, părinții mei m-au dus la diferite sporturi să încerc, să vadă ce mi-ar plăcea să fac. Dacă aș vrea să fac sport!, niciodată nu au pus presiune pe mine să fac sport. Nici pe mine, nici pe fratele meu, dar cumva am avut chemare înspre sport. Am făcut până la 14 ani atletism de performanță.

- Interesant, poate că lumea nu știa asta.
- Da, da. Atletismul m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt fizic în primul rând. La 14 ani, eram cu mama într-o zi într-un supermarket și ne-am întâlnit cu niște prieteni de familie care și ei au făcut volei, și fiica lor făcea volei la Dinamo. Au văzut că fac sport și că sunt foarte înaltă pentru vârsta mea și mi-au spus: "Dar de ce nu încerci voleiul? Măcar încearcă să vezi cum e!". Și prima oară am spus că nu știu, că eu fac atletism și îmi place foarte mult atletismul, nu știu ce să zic.

- Așa.
- Atunci toate secțiile de la Dinamo se antrenau la "Nicolae Grigorescu", pentru că Sala Polivalentă Dinamo nu era construită încă. Mi-au zis să vin, că e aproape de casă, să încerc și să mă duc să văd cum e. M-am dus la un antrenament și m-am îndrăgostit instantaneu de volei.

- Deci a fost dragoste la prima vedere?
- A fost dragoste la prima vedere. Mi-am dat seama că am ajuns unde trebuie, că aici trebuia să ajung, că ăsta va fi viitorul meu.

- Cine te-a îndrumat și sprijinit cel mai mult?
- Părinții mei. Tata a făcut volei, dar și bunica din partea mamei a făcut volei. Ei chiar s-au bucurat foarte mult că am ales voleiul. Dacă nu avea încredere în mine Radu Adrian, el se ocupa de centrul de junioare la Dinamo, nu cred că eram unde sunt acum. Și îi mulțumesc foarte mult că a avut încredere în mine, pentru că eu am început voleiul foarte târziu. Toate colegele mele începuseră voleiul de la 8-9 ani și aveau deja bagaj în spate.

- Cum începuseși tu atletismul.
- Exact, exact. Și eu a trebuit să recuperez totul și aveam foarte puțin timp la dispoziție. Domnul Radu Adrian a avut încredere în mine, m-a forțat un pic, dar a meritat totul.

„Când am ajuns la Rapid am simțit o presiune puțin mai mare decât până atunci! M-am emoționat extraordinar”

- Știm foarte bine că numele tău se leagă de Rapid, dar tu ai ajuns la Dinamo. Cum de s-a întâmplat asta?
- Da, toată lumea mă întreabă chestia asta și nu pot să zic că îmi pare rău! Așa a fost să fie, ăsta a fost drumul meu în viață, plus că așa s-a nimerit să fie clubul Dinamo fix lângă noi în momentul acela. Probabil dacă locuiam în Giulești, cu siguranță aș fi început acolo, dar așa a fost drumul meu.

- La Dinamo ai stat cea mai lungă parte a carierei și ai reușit să câștigi diverse titluri la junioare, Cupa României...
- Da, aproape 10 ani am stat. Cât am fost junioară am fost cea mai bună generație pe care a avut-o clubul Dinamo. Am câștigat trei campionate naționale, nu exista campionat să nu avem cel puțin o medalie! Și după aceea, la senioare, da, am câștigat Cupa României. Am avut un grup extraordinar!

- La un moment dat ai ajuns la Rapid, dar doar pentru un an.
- Am fost împrumutată, aveam 17 ani. Domnul Marian Ștefan de la Dinamo avea o viziune să-și întărească echipa de senioare și a semnat mai multe jucătoare străine. Noi, fetele mai tinere, nu mai făceam parte din lot. Aș fi avut ocazia să mă antrenez în continuare cu ele, dar așa aș fi pierdut din tot progresul meu. Și el s-a gândit să ne dea împrumut pe mine și pe încă două colege la Rapid.

- Cum a fost pentru tine transferul la Rapid?
- Foarte special. Mereu mi-am dorit să joc la Rapid sau măcar să trăiesc experiența asta. A fost foarte emoționant pentru că a fost prima oară când am intrat într-o sală de volei, de sport și toată sala striga faimosul cântec: "Faceți loc, faceți loc, trece trupa lui Motroc!". M-am emoționat extraordinar și mi-am dat seama cât de fericită sunt că am ales să fac sport. Cât de mândră sunt de familia mea și de numele meu. A fost foarte, foarte emoționant!

- Acum aveau și motiv să strige asta la volei pentru că erai tu acolo.
- Da, a fost prima oară când au strigat la volei. A fost emoționant.

+45 FOTO

- Cum s-au simțit părinții tăi când ai jucat pentru Rapid? În special tatăl tău. Ce ți-a spus el atunci?
- Ei tot timpul m-au susținut, au fost foarte bucuroși. Erau în extaz că sunt la Rapid. Într-adevăr, am simțit o presiune puțin mai mare decât până atunci. Cu toate că în același timp eram încă tânără, nu era o așteptare atât de mare de la mine. Clar am simțit o presiune și îmi doream să-mi fac familia mândră, toată lumea să se mândrească cu mine. Veneau la meciuri și a venit și bunicul meu la meciuri. Era extraordinar.

- Ți-a părut rău cumva sau ai rămas cu un regret că n-ai stat mai mult acolo?
- Și da, și nu. Sunt o persoană care nu regretă lucruri în viață, pentru că simt că fiecare lucru se întâmplă la momentul potrivit. Așa a fost să fie în momentul acela. Oricum eu încă eram sub contract cu Dinamo, nu aș fi putut să mai rămân. Voiam să-mi termin junioratul la Dinamo dacă tot am început acolo. Nu, regret doar că n-am mai avut ocazia să mă întorc după.

- Te-ai întoarce oricând?
- Da, m-aș întoarce. Pentru Rapid m-aș întoarce, da!

- După acel an petrecut la Rapid, ai revenit la Dinamo, unde ai petrecut încă cinci ani.
- M-a modelat în omul în care sunt astăzi. Sportul te ajută să te dezvolți din toate punctele de vedere, dar în perioada aceea chiar am fost și norocoasă că am avut ocazia să joc alături de niște jucătoare foarte, foarte bune. Care au avut foarte multe rezultate la viața lor. M-am maturizat, am învățat foarte multe și în volei, și în afara voleiului. Am avut niște modele lângă mine, pe Alina Cioroianu-Marcovici, pe care toată lumea o știe, Ana-Maria Ștefan, Mirela Corjeuțanu. Am fost foarte norocoasă că am reușit să cresc alături de ele.

„Cei mai mulți bani îi cheltui pe haine și pe vacanțe! Primii mei bani i-am dat mamei: «Uite ce am produs pentru familie»”

- La Dinamo ți-ai făcut junioratul, te-ai dezvoltat, ai crescut. De la copilul Sânziana Motroc, ai devenit femeia Sânziana Motroc. Tot acolo ai obținut și primii tăi bani din volei. Îți mai amintești ce ai făcut cu primii bani?
- Da, mi-aduc aminte perfect. De mică am fost atât de pasionată de volei că îmi țineam un caiet pe care îl am și acum. L-am găsit recent. Îmi notam acolo data și scriam: "Am primit primul meu salariu", "Am primit primul meu echipament de la Dinamo", "Prima mea geantă". Eram atât de fericită și entuziasmată și mi-aduc aminte perfect că primii mei bănuți i-am dat mamei și am venit foarte mândră cu plicul: "Uite ce am produs pentru familie". Și mama a început să râdă și a zis: "Sunt banii tăi munciți". Am fost foarte fericită și mândră. Aveam primii mei bănuți munciți de mine.

- Deci nu îți mai amintești dacă ți-ai luat ceva anume din primul salariu.
- Nu, nu mai țin. Știu sigur că i-am dat mamei mele, care cred că mi i-a dat înapoi, nu mai știu exact. Dar nu, nu mi-am luat nimic. Eram doar mândră că am făcut acei bănuți.

- Dar acum pe ce cheltui cei mai mulți bani?
- Din păcate, pe haine. Și pe vacanțe. Îmi place să fac cumpărături.

- După acele cinci sezoane petrecute la Dinamo, ai plecat din nou sub formă de împrumut, la Argeș Pitești. Acolo unde bunicul din partea mamei, Constantin Olteanu, a fost foarte iubit la fotbal.
- Unul dintre cele mai frumoase sezoane, pentru că am avut norocul să fie și fratele meu acolo, tot în anul acela.

- A jucat și el la FC Argeș.
- Am crescut foarte mult acolo. Am progresat foarte mult și mi-a plăcut că tot timpul veneau persoane la mine după meciuri și îmi spuneau că îl știu pe bunicul meu. Și că îmi mulțumesc pentru tot ce a făcut, că a fost o legendă la FC Argeș și a fost o mare mândrie să pot să joc și eu acolo. Veneau și părinții, făceau tot timpul naveta ca să mă susțină la meciuri. A fost un an special.

- Bunicul tău nu a apucat să te vadă jucând acolo...
- Nu, nu a apucat. Doar pe fratele meu l-a văzut puțin jucând, dar înainte, nu la FC Argeș. În rest, nu.

- Te-ai întors la Dinamo, unde ai mai jucat un an...
- Am luat medalia de bronz în campionat și locul 2 în Cupă și după aceea am plecat la Voluntari. Mi s-a terminat contractul după 10 ani.

- Ți-a părut rău că nu ai mai continuat?
- Nu, pentru că am simțit nevoia de o schimbare. Devenisem altă jucătoare, alt om și am avut nevoie să fac un pas să schimb tot. N-am regretat.

- Și cum a fost trecerea la Voluntari?
- Liniștită, doar că a fost greu pentru mine jucând atâția ani la Dinamo, în aceeași sală și în același vestiar. Am ieșit cumva din zona mea de confort. Dar au fost doi ani foarte frumoși la Voluntari cu un grup foarte frumos. Antrenorii erau tineri. Mi-a plăcut foarte mult. Am câștigat medalia de bronz, am ieșit de două ori locul doi în Cupă. Dar au fost doi ani foarte frumoși acolo.

- A urmat experiența de la CSM Târgoviște, echipă alături de care, la începutul anului trecut, ai câștigat Cupa României.
- Un an interesant! Nu am avut un buget foarte mare și nu am avut nici obiective mari. Eram o echipă de fete tinere, foarte muncitoare, foarte pasionate de volei. Chestia asta a contat foarte mult pentru că nouă nu ne dădea nimeni nicio șansă la început și am ajuns la mijlocul campionatului.

- Ați fost surpriza plăcută!
- Bătuserăm pe absolut toată lumea din campionat! Inclusiv echipele cu cel mai mare buget din țară și eram pe primul loc. În februarie am jucat finala Cupei și am câștigat. Și era un șoc pentru toată lumea. Eram în extaz! Nu ne venea să credem că am câștigat. Știam cât de mult am muncit și chiar meritam. Toată munca noastră a dat roade și am câștigat Cupa României. A fost super!

- Comparativ și cu anul în care ai câștigat Cupa României alături de Dinamo, a fost acesta cel mai bun sezon al tău, cel de la CSM Târgoviște?
- Da, pentru că am contribuit mai mult la câștigarea acestei Cupe. Când am câștigat-o cu Dinamo nu am jucat atât de mult. Eram foarte mică, am intrat doar puțin. Mi-aduc aminte și acum că a trebuit să servesc și pur și simplu așa emoții aveam că nu simțeam mingea în mână și nu vedeam fileul. Și nu mă rugam decât: "Te rog, să treacă mingea peste fileu!". Atât! Și am servit și super bine, era să fac și punct. Dar altfel am simțit acum, recent, câștigarea Cupei decât atunci când eram mai mică cu Dinamo.

+45 FOTO

- Erai și mai matură acum, vedeai cu alți ochi performanța.
- Da, da, da, exact. Dar știu că am fost foarte fericită în ambele dăți.

„În vestiar sunt foarte multe râsete, foarte multe glume. El e antrenorul care mi-a scos glumițele din cap complet!”

- Cum este într-un vestiar de volei?
- Foarte multe râsete, foarte multe glume. Ca în orice sport de echipă, suntem ca o familie. În viața mea am avut noroc mereu să fiu într-un grup unit. Nu am avut niciodată certuri sau divergențe sau alte lucruri. La Pitești am avut un grup de fete tinere, la Târgoviște a fost foarte distractiv.

- Nu vă mai și certați în vestiar?
- Am avut câteva șicane. Îmi aduc aminte perfect că la început de tot, când încă nu ne cunoșteam atât de bine, antrenorul a vrut să facem ceva diferit la antrenament și ne-a zis că astăzi nu jucăm volei, astăzi jucăm baschet.

- Așa.
- Să ne împărțim în două echipe să jucăm baschet. Noi ne gândeam... Suntem foarte competitive și rele, fetele în general, și nu o să iasă bine, pentru că e și un sport cu contact fizic. Noi la volei, având fileu, mai greu începem să ne certăm.

- Am înțeles, da.
- Eu cu o colegă, la o fază, ne-am îmbrâncit un pic după o minge și era destul de mare tensiune, dar după aceea a devenit amuzant, adică doar pentru câteva secunde a fost, așa, mai tensionată situația. Mi-am dat seama că OK, trebuie să rămânem la volei, că nu ne descurcăm la alte sporturi.

- Poate a fost un test să vadă cum vă stăpâniți atunci când vă enervați.
- Eram și apropiate de vârstă, după asta chiar am ajuns să fim foarte bune prietene. Când sunt multe fete de vârstă apropiată, ca în familie, ca între frați, surori, mai ies certuri.

- Dar mai și complotați să faceți și prostii?
- Nu pot să zic chestia asta. Ha, ha, ha! Uneori, dacă n-aveam antrenament sau meci, mai făceam și chestii extra volei, dar nu, prostii, prostii, nu!

- Boacăne, să le zicem. Este vreo boacănă care poate fi povestită dintr-un vestiar de volei feminin?
- Hmmm. Am mai făcut, așa, boacăne, ne prefăceam că n-am ajuns la antrenament și nu mai ieșeam din vestiar și venea cineva să ne cheme. Mi-aduc aminte că eu făceam glumițe, farse când eram mai mică. Am fost și pedepsită din cauza aceasta. Chiar pot să vă povestesc o întâmplare amuzantă.

- Te rugăm, da.
- Eram la Dinamo, eram în cantonament la Cheile Grădiștei și aveam în perioada aia un antrenor sârb foarte strict. Eu aveam, cred, 15-16 ani și știu că mi-a dat bani să îi cumpăr un suc. Eram cea mai mică din echipă și mi-a zis: "Du-te tu, Sânzi, și ia-mi și mie un suc și să-mi aduci după aia restul".

- Așa.
- Și eu am vrut să fac o glumă de față cu toată echipa care era în autocar și i-am dat sucul și am păstrat banii. Îi dădeam la final, dar am vrut să fac o glumă și m-am dus înapoi în spate și el mă strigă. "Motroc, unde sunt banii mei?". "Aaa, am uitat". "Ai uitat? Bine, lasă că vezi tu mâine". Și după aia tot îmi zicea numele unui munte, dar eu nu mi-am dat seama la ce se referă. Și i-am dat banii, eu încă râdeam, eram fericită și a doua zi am avut antrenament pe munte, în pantă.

- Aoleuu... Răzbunare?
- Și după ce am terminat antrenamentul de o oră jumătate, mie mi-a zis zis: "Tu ai să mai rămâi, că tu ai pedeapsă". Și eu eram: "Nu cred, ce am făcut?". "Păi, cum? Că ai făcut glumița ieri!". Nu o să uit niciodată, a trebuit să alerg pe un munte, mi-a zis să alerg până nu-l mai văd și să mă și filmez ca să aibă dovada. Și să alerg de două, trei ori, panta aia dus-întors și după aceea, la final, să fac un video motivațional pentru echipă când sunt cel mai sus și nu mai văd pe nimeni. De atunci nu am mai făcut niciodată nicio glumă, că mi-a dat seama că nu se poate. M-am potolit. Mi-a scos glumițele din cap complet!

Sânziana Motroc: „Am simțit o presiune a numelui. Au fost mereu mai mulți ochi pe mine, dar în același timp a fost și o motivație!”

- Numele a fost o presiune în plus pentru tine în toată perioada petrecută în România?
- Am simțit o oarecare presiune. Au fost mereu mai mulți ochi pe mine, dar în același timp a fost și o motivație. Pentru că mereu am vrut să îmi fac familia mândră, să port numele mai departe cu mândrie. Să se audă de numele Motroc și în volei, că în fotbal deja se știe. Și cumva m-a și ajutat. Mi-a deschis și anumite uși. Am fost mai văzută, într-adevăr. A depins și de mine, de evoluția mea ca să rămân cumva în ochii tuturor. Dar nu a fost o presiune foarte mare. A fost constructivă, oricum.

- Cum ai reușit să o gestionezi? Pentru că unii poate ar ceda acelei presiuni.
- Mi-am dat seama de foarte mică că fac față presiunii. Am fost pusă în anumite situații, în primul rând în sport. Situații care m-au maturizat foarte repede. Și mereu am făcut față presiunii, plus că am știut că am sprijinul familiei și știam că, indiferent ce se întâmplă, ei mă iubesc. Sunt acolo pentru mine. Și de asta nu pot să zic că a fost o presiune chiar atât de mare.

- Ai scăpat oricum de presiune după transferul în Cipru.
- A fost o decizie puțin grea, dar mereu mi-am dorit să am o experiență ca jucătoare în străinătate. Mai ales că le vedeam și pe colegele mele mai mari care au avut experiența asta și povesteau cât de frumos a fost și cât de mult le-a plăcut. Am considerat că, în calitate de sportiv de performanță, măcar o dată trebuie să încerci să joci și în străinătate. Îmi doream să îmi depășesc limitele și să văd dacă mă pot acomoda, dacă fac față altei presiuni. Fiind străină la o echipă, e altă presiune. Și chiar mă bucur foarte mult că am luat decizia asta.

- Cum a fost per total această experiență? Ce ai învățat din ea?
- Am ales un campionat unde nu era presiunea atât de mare. Nici la club, la Nea Salamina, unde am fost, nu am avut obiective foarte, foarte mari. Era exact ce-mi doream în momentul respectiv. Având presiune în toți anii ăștia și câștigând trofee și medalii, am vrut ceva puțin mai liniștit și să-mi fie și ușoară tranziția din România în altă țară. Pentru mine a fost un sezon foarte bun. M-am simțit foarte bine acolo, m-am acomodat foarte repede, doar că mi-a fost greu să fiu departe de familie.

- Ce ți-a lipsit cel mai mult?
- Familia mea, pisica. Ha, ha, ha! A fost foarte greu. Tata a fost mai mult plecat, pentru că antrena în străinătate. Înainte să mă transfer în Cipru, mama, bunica și cu fratele meu, când putea, erau nelipsiți la toate meciurile. Știam exact unde trebuie să stea în tribună, cum intrau în sală, parcă îi simțeam și îi și vedeam. Și pur și simplu îmi dădeau putere, încredere, că îi vedeam acolo și știam că au venit pentru mine să mă susțină și că mă iubesc necondiționat.

- Iar în Cipru a fost mai greu...
- Da. Au venit toți, dar doar câteva zile, că nu puteau altfel. A fost greu pentru că mă uitam în tribună și nu vedeam pe nimeni de-al meu. OK, erau fanii, suporterii, era foarte frumoasă atmosfera, dar altceva e când vezi familia ta acolo, în tribună. Asta a fost cel mai greu acolo.

„Trebuie să faci sacrificii pentru că la final totul merită! Sunt o persoană sensibilă, chiar dacă nu par”

- Și extra sport, extra volei, ce ai învățat în Cipru?
- Îmi place foarte mult să învăț despre oameni, despre cultura lor, religia lor. Ei sunt tot creștini ortodocși, dar sunt foarte curioasă să învăț despre oameni în general și țările lor. Ne asemănăm foarte mult cu ei. Am avut și un grup foarte frumos și făceam foarte multe chestii extra volei. Am explorat pe acolo, pe insulă. A fost foarte frumos.

- Ai locuit singură?
- Am stat cu o colegă. Eu am ales așa, fiind și prima experiență singură. Oricum, eu de mică am fost obișnuită să fie mereu cineva în casă. Și am vrut ca să fiu eu mai liniștită, să am experiența asta. A fost foarte, foarte OK. M-am înțeles foarte bine și cu colega mea. Și a fost și tranziția mult mai ușoară și am făcut chestii împreună. A fost o experiență frumoasă.

- Nu ți-au mai propus prelungirea contractului sau nu ai mai vrut tu?
- Mi-au propus, dar am simțit că ar trebui să mai încerc și altceva. Plus că am avut un sezon foarte bun și mă gândeam că ar trebui să mi se deschidă alte uși și să am alte oportunități. Și am zis să risc! Așa am semnat în Italia. Mi s-a îndeplinit un vis, clar!

- Ești pregătită de un nou episod de dor de casă?
- Nu prea, dar n-am ce să fac. Acum sunt puțin mai obișnuită. Cum am semnat acolo, mama a început să caute avioane, care e cel mai apropiat aeroport, când ar putea să vină. Tata, fratele meu, la fel. O să stau și singură, o să fie mai ușor să vină la mine familia acum. Sunt puțin liniștită în privința asta, dar ce să fac?, așa este în sport. Trebuie să faci sacrificii pentru că la final totul merită.

- Sânziana Motroc mai și plânge?
- Mai și plânge. Sunt o persoană sensibilă, chiar dacă nu par. Foarte mulți oameni îmi spun: "Wow, ești atât de puternică, nu te mișcă nimic, nu-ți pasă, nu simți presiune"... Dar de fapt, în interior, sunt foarte sensibilă, dar am și capacitatea să trec peste, pentru sunt și foarte pozitivă și trec peste destul de repede.

- Când ai plâns ultima dată și de ce?
- Nu prea aș vrea să povestesc, pentru că poate mă ia plânsul. A murit pisicuța mea recent. Acesta a fost cel mai recent episod.. Dar, de obicei, plâng de bucurie, mulțumesc lui Dumnezeu!

Sânziana Motroc: „Îmi plac foarte mult filmele horror, fantomele! Îl terorizam pe fratele meu când eram mici”

- Ce înseamnă pentru tine numele Motroc?
- Familie, putere, mândrie, demnitate! Înseamnă totul și sunt foarte fericită că m-am născut în această familie și suntem foarte uniți, ne iubim foarte mult, ne susținem. Deci numele Motroc înseamnă totul.

- Când erai mică, tu conștientizai cine sunt tatăl și bunicul tău?
- Nu, nu conștientizam. Abia când am mai crescut mi-am dat seama că e mult de muncă și că trebuie să fiu foarte profesionistă.

- Te duceau la meciuri de fotbal în Giulești?
- Da, am fost, am fost. Îmi aduc aminte atmosfera, cum strigau numele tatălui meu. Mi-a plăcut foarte mult, chiar mi-a plăcut și eram foarte mândră. Acum, de exemplu, simt că pe fratele meu este o presiune foarte mare la fotbal. Cumva a fost mai bine că am ales voleiul. Am încercat să joc fotbal când eram mică, dar mi-am dat seama din prima că nu mi se potrivește. Suntem o familie plină de sportivi, cu foarte multe realizări și clar îmi doresc să ajung la jumătate din realizările lor.

+45 FOTO

- Tu când ai simțit că vrei sau că o să faci performanță?
- Când am câștigat prima mea medalie, mi-am dat seama că sportul este pentru mine, că este ceva extraordinar. Ce simți în sport nu prea poți să simți în viața reală. Emoțiile, trăirile, nu le-am simțit niciodată nicăieri! Mi-au plăcut foarte mult atmosfera, bucuria de după ce am câștigat prima medalie, oamenii care se bucurau cu noi.

- Cum te înțelegeai cu fratele tău când erați mici?
- Foarte bine, avem o relație specială de prietenie, pot spune că suntem suflete pereche. Nici nu trebuie să vorbim, că ne uităm unul la altul și deja știm exact ce vrem să ne zicem.

- Și nu sunteți gemeni!
- Exact. El este mai mic cu doi ani jumate decât mine. În copilărie l-am cam chinuit, îl speriam pentru că îmi plac foarte mult filmele horror, fantomele, mă pasionează. Îi spuneam că sub patul lui sunt fantome sau îi stingeam luminile. Da, făceam boacăne de genul. Dar ne-am înțeles de foarte mici foarte bine și chiar mă bucur că am o relație atât de strânsă cu el acum.

- Deci îl cam terorizai.
- Mai pe românește, da!!

- Dar făceați și năzbâtii împreună?
- Mai făceam, da! Știu că am fost odată la niște prieteni de familie care locuiau în afara Bucureștiului, ne-am urcat pe casă, am sărit de pe acoperiș. Îi ascundeam tatei mașina. Îi ziceam că vrem să luăm și noi ceva din mașină și o parcam în altă parte și îi păcăleam că ne-au furat mașina. Glumițe...

- Dar între voi a existat o competiție?
- Nu o competiție foarte mare, adică până la un anumit nivel, pentru că noi chiar ne bucuram unul pentru celălalt. Când am început eu voleiul, mama l-a adus și pe el odată la antrenament. Antrenorul l-a pus și pe el să se joace un pic cu noi cu mingea. Era foarte bun și nu jucase niciodată volei! Și toată lumea lăuda: "Vai, Vlad, ar trebui să faci și tu volei, uite cât de bine te miști!". Și eu mă gândeam: "Mie nu mi-a zis nimeni chestia asta la început". M-am bucurat pentru el, dar el n-a vrut. Noi chiar am insistat un pic: "Nu vrei să încerci volei?". Dar nu, nu, era clar cu fotbalul. Era menirea lui.

„Mă emoționez când vorbesc despre mama... Ea și-a dedicat viața și tinerețea. Este o persoană incredibilă!”

- Toată lumea te asociază cu tatăl tău, cu bunicul tău. Tatăl tău a fost foarte mult timp plecat în străinătate și de voi s-a ocupat mai mult mama. Și cred că merită să vorbim despre ea.
- Mulțumesc că ați menționat acest lucru! Mă și emoționez când vorbesc despre mama, pentru că dacă nu era mama, nu știu dacă eram unde sunt acum. Ea și-a dedicat viața și tinerețea mie și fratelui meu. Ea mereu și-a dorit să facem ceea ce iubim. Ea ne ducea la antrenamente, ea ne ducea la școală, ne ducea la meditații și amândoi aveam program diferit. Ea era mereu în mașină, adică foarte mult timp și l-a petrecut doar în mașină ca noi să ajungem, să facem și școală. Este o persoană incredibilă! De la ea am învățat tot. Sunt omul care sunt astăzi și datorită ei. Și îi mulțumesc foarte mult pentru tot și tatălui meu! Întregii familii. Dar mama a fost acolo de la început și ea a zis că se sacrifică pe ea pentru că ne iubește. Și atunci când a văzut că avem și rezultate și totul merge exact cum ar trebui să meargă, și-a dat seama că a ales cum trebuie, că a făcut totul ca să ne realizăm.

- V-a sprijinit în drumul către performanță. Nu vă lăsa să treceți cu vederea școala.
- Mama și tata ne-au spus de la început că nu vor să avem 10 pe linie. Am fost la un liceu destul de greu și nu a fost presiunea asta să avem numai 10 pe linie. La mine nu au fost probleme, pentru că eu, nu știu, poate fiind și fată, am fost mai conștiincioasă. Nu își făcea probleme mama de teme, eu eram foarte organizată. Pe fratele meu un pic trebuia să-l mai certe, să-și revină, să-și facă temele.

- Ce înseamnă pentru tine mama ta?
- Putere. Nu am văzut o persoană mai puternică decât mama mea. Chiar e o amazoană.

- Tatăl tău a lipsit destul de mult, ce a însemnat pentru voi?
- Părinții mei au încercat ca noi să nu simțim așa de mult lipsa lui. Vorbeam mereu la telefon, era pus la curent cu tot ce se întâmplă în familie. Dar mi-a lipsit! Au fost momente când, într-adevăr, aveam nevoie de el să fie lângă mine, fizic. A trebuit să facă sacrificii pentru familie, dar am fost cât de uniți am putut.

„Suntem o familie credincioasă. Eu mereu port cu mine un mir să mă protejeze”

- Dacă ar fi să îi luăm pe rând, ce ai moștenit de la fiecare?
- Bună întrebare! De la tata foarte multe calități fizice, cu toate că mi-aș fi dorit să fiu puțin mai înaltă. În volei mereu am fost printre cele mai mici de înălțime. M-a ajutat detenta în schimb, dar eram printre cele mai mici de înălțime și cred că uneori chiar a fost un dezavantaj. Asta e o altă poveste. Deci de la tata am luat calitățile fizice, încrederea în sine, pasiunea lui pentru sport. Iar de la mama, puterea, ambiția, să fiu pozitivă mereu. Credința în Dumnezeu de la amândoi. Multe, foarte multe calități.

- Florin Motroc este un om foarte credincios.
- Da, da. Suntem o familie credincioasă. Eu mereu port cu mine un mir să mă protejeze. De mici am fost învățați așa, să credem în Dumnezeu. Nu mereu am reușit să mergem fizic la biserică, dar știam că Dumnezeu e acolo! Nu trebuie decât să vorbești cu El, să-i mulțumești, să te rogi și tot o să fie bine.

- Simți că Divinitatea te ajută și în cariera de sportivă?
- Da, clar, chiar cred în chestiile astea! Cred în Dumnezeu, cred în multe alte energii. Și chiar simt că mă ajută, că mă îndrumă, mă dezvoltă. Cred și în intuiție foarte mult. Cred în orice ajutor.

- Când te vei căsători, îți vei păstra numele de familie?
- O întrebare foarte bună, mi s-a mai pus această întrebare. Cred că da, mi-aș păstra și numele, pentru că este un nume greu în sport, în fotbal. Și da, mi l-aș păstra!

„Nu mă reprezintă frumusețea! Primesc foarte multe mesaje, dar nu mă interesează atât de tare”

- Am văzut foarte multe articole despre frumusețea ta. Te deranjează că se scrie mai mult despre tine ca sportivă?
- Și da, și nu. Mulțumesc lui Dumnezeu și părinților pentru chestia asta, dar nu asta mă reprezintă, frumusețea. Eu am multe alte calități. Voleiul mă reprezintă pe deplin. Mi-aș fi dorit să se scrie mai mult despre performanțele mele, nu despre frumusețea mea.

- Dar înțeleg că ai și refuzat o carieră în modeling...
- Când aveam 15-16 ani, aveam un meci de volei și a venit cineva de la o agenție destul de mare în România de modeling și m-a invitat la un casting. M-am dus, eram curioasă, cu toate că nu m-a pasionat niciodată acea ramură. Mi-au spus că trebuie să renunț la volei pentru că sunt mult prea musculoasă și probabil mă voi dezvolta dacă o să continui cu voleiul și trebuie să aleg între modeling și sport. Și în momentul ăla am zis că nu!

- Deci nu ai stat o secundă pe gânduri?
- Nu, nu, nu! Am spus nu din start!

- Acum întorc bărbații capul după tine pe stradă?
- Nu mă uit stânga-dreapta. Nu știu, probabil, nu știu. Ha, ha, ha!

+45 FOTO

- Este mai la modă să primești mesaje pe rețelele sociale. Știi cam câte ai?
- Într-adevăr, primesc foarte multe mesaje, dar nu mă interesează atât de tare. Le mulțumesc, mă simt flatată, dar nu mă interesează.

Sânziana Motroc: „Aș putea să mănânc nonstop pui prăjit” + cum se descrie: „Amuzantă, cu capul pe umeri, pasionată de volei, foarte familistă”

- Nutriția cât de importantă este pentru tine?
- Este importantă pentru că te ajută în antrenamente, în meciuri, să ai cea mai bună evoluție. Când eram mai tânără, nu eram atât de focusată pe acest lucru, cu toate că tatăl meu îmi spunea să am grijă cum îmi dozez carbohidrații, proteinele. Dar acum, fiind mai matură, mi-am dat seama că ajută foarte mult și încerc în timpul campionatului să am grijă ce mănânc. Să mănânc cât mai sănătos, foarte mulți carbohidrați înainte de meciuri. Dar pe timpul vacanțelor nu prea țin cont.

- Este ceva de care te ferești orice ar fi?
- Nu, nu. Mănânc orice!

- Dar o plăcere vinovată ai?
- Pui prăjit. Deci aș putea să mănânc nonstop pui prăjit! Da! Și nu este chiar atât de sănătos, dar, din păcate, am o pasiune pentru puiul prăjit.

- Și apropo de pasiuni, ai vrut să te înscrii la Vocea României.
- Am fost și contactată de cineva de la Vocea României. A fost mereu o pasiune a mea să cânt. Cântam mereu acasă, în fața blocului, și vecinii ieșeau pe geam și mă ascultau. Odată am și cântat la un interviu, a trebuit să cânt imnul Rapidului. Nici eu nu mi-am exprimat atât de clar această pasiune. Cânt acasă, mai cântam uneori și în deplasări. Le cântam fetelor în autocar, îmi dădeau microfonul și le cântam. Dar a rămas doar o pasiune.

- Dacă nu ar fi fost voleiul, crezi că ai fi fost cântăreață?
- Da, sută la sută! Mă pasionează foarte mult muzica.

- Și apropo de hobby-uri, călătorești foarte mult.
- O pasiune de-a mea. Consider că experiențele pe care le trăiești și amintirile pe care le creezi atunci când călătorești și vezi țări diferite, continente diferite, sunt niște lucruri cu care rămâi toată viața. Mi-aș investi toți banii în a călători. Pentru că oriunde am fost, am învățat foarte multe lucruri, am cunoscut foarte mulți oameni. Mi-au deschis ochii în anumite privințe, cum văd ei viața și ce consideră ei că este important și valorile fiecărui om. Aș călători nonstop, îmi place foarte mult!

- Ți-ai planificat deja următoarea călătorie?
- Nu mai am timp, trebuie să joc volei. Acum o să mă focusez pe pregătirea mea.

- Dar uite o întrebare complicată. Dacă ar fi să călătorești în timp, în viitor, ce ai întreba-o pe Sânziana de 50-60 de ani?
- Wow! Ce aș întreba-o... Bună întrebare! Dacă ar fi trebuit să schimb ceva în viața mea. Ce ar trebui să mai fac? Chiar mi-ați pus o întrebare foarte bună. Să o întreb dacă e fericită, dacă e fericită cu tot ce a realizat.

+45 FOTO

- Tu cum ai vrea să te țină lumea minte?
- O fată amuzantă, dar cu capul pe umeri, pasionată de volei, foarte familistă, o persoană bună, caldă și o persoană pe care se poate baza oricine la orice oră.

- În final, spune-ne trei femei care te-au inspirat în viață și în carieră.
- Desigur că trebuie să încep cu mama mea, clar! Ea este persoana care m-a inspirat cel mai mult și mi-a dat putere în toată viața mea. Și mai pot să menționez două jucătoare de volei, care și ele și-au pus amprenta și în cariera mea, și în dezvoltarea mea, Alina Cioroianu și Ana-Maria Ștefan. Două jucătoare de volei foarte bune, cu care am crescut și cărora le mulțumesc foarte mult!