EXCLUSIV „Mezinul” de la Sevilla, Miodrag Belodedici, ajuns general cu două stele, face o radiografie dură a României: „Acum nu mai există, satele sunt goale!”

Și nu doar pentru asta. Ci și pentru că este singurul jucător român care a cucerit Cupa Campionilor de două ori: cu Steaua în '86 și cu Steaua Roșie Belgrad în '91. Ambele la penaltyuri de departajare, cu Barcelona, respectiv Olympique Marseille. Un general cu două stele.

„Îmi crește pulsul și acum numai când trec pe lângă stadion”

Și acum, după 40 de ani de la Sevilla, Belo spune că „de fiecare dată când trec pe lângă stadion sau când sunt aici, pulsul începe să-mi crească. Simt așa o... o energie, o emoție... Da, chiar dacă timpul a trecut.

Parcă trece prea repede. Au trecut mulți, mulți ani, da. Deja oamenii nici nu ne cunosc. Așa, când mai trec pe jos, când merg, nici nu ne cunosc. Dă-ți seama că au apărut alți jucători de fotbal care sunt cunoscuți acum".

Iar Belodedici este chiar ușor de recunoscut. Fiindcă este printre cei care s-au schimbat cel mai puțin față de acum 40 de ani. Zice că „semăn cu mama. Nu știu ce să vă spun. Nu știu ce fac, cum fac. N-am niciun secret... Nu știu.

Fac sport. Mă mai bag și acum la miuțe. Deci eu niciodată n-am fost puternic! Am fost tot timpul mai slăbuț, mai finuț, mai tehnic, cu mingea. Eu nu eram de bătaie. Bumbescu era acolo, în fața mea. Dădea bătălii, eu eram în spatele lui, ăla care lua mingile care ajungeau în zona mea”.

„Cu Steaua Roșie am ținut prima dată, apoi cu Steaua București, datorită lui nea Fane Sameș, idolul meu”

Ține „puii” de Cupa Campionilor la casa părintească, la Socol, „în vitrină, acolo. Și mă mai uit la trofee când mă duc acasă, în satul meu”.

E mereu încurcat când e întrebat la care dintre cele două Cupe ale Campionilor ține mai mult. Poate doar ca să iasă din „menghina” curiozității, sau nu, spune că „amândouă mi-s la fel de dragi".

Și nu pare că e doar o „evadare”, după ce explică felul în care destinul a făcut să joace la cele două mari „Stele” din estul Europei: „A fost așa, mai ciudat. Eu de mic copil țineam cu Steaua Roșie Belgrad, că eram aproape de graniță, la 100 de metri, și prindeam televiziunea iugoslavă, cum era pe timpul ăla. Aveam rude în Belgrad, prin Serbia, și mă uitam la Steaua Roșie. Asta era prima mea echipă.

După aceea, când am făcut primii pași în fotbal, de pe la 15 ani, am început să țin cu Steaua București. Pentru că l-am văzut pe nea Fane Sameș, care a jucat și la echipa națională. Îmi plăcea extraordinar de mult. D-aia ținem cu Steaua, pentru că juca el acolo!

Și am avut norocul să-l întâlnesc și să stau cu el. Am și jucat vreo două-trei meciuri cu el. Era idolul meu. Mă uitam la el ca la o icoană... Odată, după un antrenament, la o masă de seară, mă tot uitam la el. Eu tot timpul eram atent la tot ce făcea, cum se îmbracă, cum își pune ghetele, cum se mișcă, cum orice!

Și și-a dat seama, s-a uitat la mine și m-a întrebat: «Puștiule, de ce te uițí?». Eram la masă, abia puteam să vorbesc de emoție. I-am zis că «nea Fane, mă uit și eu, așa, la dumneavoastră". M-a întrebat: «Păi, ești atent?». I-am zis că «da, nea Fane, cum să nu?, sunt atent!».

Atunci mi-a spus: «Nu ne pui puțină apă în pahare?». Am luat sticla, le-am pus apă la toți. Că erau acolo nea Teo Anghelini, nea Florin Marin. De atunci, cum ne așezam la masă, mereu le puneam apă în pahare și nea Fane îmi zicea: «Bravo, puștiule, bravo!».

Era ceva extraordinar, așa, la antrenamente, când mă lăuda, când mă încuraja, aș fi fost în stare să fac orice. E foarte important să ai idolul tău lângă tine".

„Eu aveam mereu mari emoții înainte de meciuri!”

Deși era printre cei mai tineri, alături de Balint sau Lăcătuș, Belo spune că la începutul acelei campanii europene, care avea să se încheie cu triumful de la Sevilla, „noi ne gândeam că e posibil să facem o figură frumoasă.

Ne mai uitam și noi la meciurile din Cupa Campionilor. Nu ne gândeam noi că am putea lua trofeul! Dar pe măsură ce am văzut că trecem mai departe, am căpătat încredere. Am văzut că putem, fiindcă aveam o echipă foarte bună, un lot extraordinar”.

Își amintește că „cele mai grele meciuri din acea campanie au fost cu Kuusysi Lahti și cu Anderlecht. Și cu echipa din Ungaria, cu Honved. Cu finlandezii ne-am încurcat puțin acasă, trebuia să câștigăm la ei, în deplasare”.

Belo spune că nu mai are amintiri așa de multe din meciuri, dar povestește cum era pentru el înainte de startul lor: „Nea Puiu ne mai punea să ne luăm pulsul și când bătea prea repede ne întreba de ce e așa de mare. Că ce, avem emoții? Eu aveam mereu problema asta.

Dar domnul care ne-a învățat să facem stretching, sensei Marinescu, ne-a spus cum să facem să ne eliberăm de emoții. Ne-a zis să tragem de două-trei ori aer în piept, să-l ținem mai mult, până simțeam că amețim, apoi să-l dăm afară.

Și că atunci o să ne oxigenăm la creier, la plămâni și o să ne simțim mai relaxați. Pe mine m-a ajutat foarte mult, la mine a avut efect”.

Pierdusem acolo, cu Anderlecht, cu 1-0, dar în Ghencea era un calvar pentru adversari. Pe timpul ăla era ceva extraordinar! Cu spectatorii, cu stadionul plin, când veneau în Ghencea... Aveam un stil de joc, de a presiona, de a merge peste ei. Nu știu, poate nu s-au așteptat la o asemenea reacție de la noi, dar am făcut un presing extraordinar. Am avut un meci extraordinar de frumos, de bun!

Nu știu dacă pe atunci jucam ceva peste vremea noastră, dar noi chiar făceam un presing extraordinar asupra adversarului, în terenul lor. Și le era greu să iasă cu mingea la picior de acolo. Dădeau lungă și îmi venea mie. O preluam și începeam construcția.

Cred că Enzo Scifo, la meciul de la Bruxelles, a fost cel care mi-a pus cele mai mari probleme în acea campanie. Nu era puternic, dar era foarte tehnic.

La Sevilla nu s-a băgat la penaltyuri, cu Steaua Roșie a transformat unul

Când vorbește despre finala de la Sevilla, Miodrag Belodedici își amintește că „aveam emoții înainte de meci, dar știam deja cum să le stăpânesc. Învățasem, aveam experiență cât de cât. Stadionul era plin doar de suporterii lor. La noi erau doar piloții de avion! Și apropiații, cei care veniseră cu noi.

Eu nu am adus pe nimeni atunci. Eu n-am avut om, de Archibald sau Carasco avea grijă Bumbescu, până să ajungă la mine. Mi-aduc aminte că începutul meciului a fost mai greu pentru noi.

Au început să ne atace, să facă presing, dar după ce a trecut jumătatea primei reprize, încet, încet, au început să scadă. Și când am văzut, am ieșit și noi puțin, cu curaj. În repriza a doua parcă nici nu ne-au pus probleme”.

La Sevilla nu a fost pe lista executanților la penaltyurile de departajare. În schimb, 5 ani mai târziu, când a câștigat cu Steaua Roșie, a executat și a transformat una dintre loviturile de departajare.

Spune că „atunci, cu Steaua Roșie am bătut fiindcă în Serbia, în campionat, când se termina egal, la final se băteau penaltyuri. La Steaua București erau alții care le executau. Normal că ne-a fost teamă când am văzut că primii doi, Majearu și Boloni, au ratat, la Sevilla.

Dar aveam, așa, o siguranță cu Duckadam. Știam cum e el la penaltyuri, din acele sute de execuții de după antrenamente. Era foarte bun! Era și mare și când îl vedeai acolo... acoperea poarta. După meci l-am întrebat și noi cum a făcut. Ne zicea să-l lăsăm în pace, că nu știe încă, trebuie să se mai gândească!”.

Cu echipamentul alb a fost o problemă, că noi eram obișnuiți să jucăm în culorile noastre. Trebuia să le punem pe noi, să ne antrenăm puțin în ele, să ne obișnuim. Nea Imi chiar ne zicea să fim atenți, să nu pasăm celor în roșu și albastru, adică celor de la Barcelona! Am făcut vreo două antrenamente cu ele, să ne obișnuim

Când s-a terminat finala de la Sevilla ne-am bucurat. Am și făcut un tur de stadion cu Cupa Campionilor, dar cu cine să împarți bucuria, că erau numai suporteri de-ai lor?! Ne gândeam că o să ne huiduie. Auzisem într-un colț și niște încurajări, părea un grup de români. Și când s-a mai golit arena ne-am dus la ei, să le arătăm trofeul

La aeroport, la București, nu ne venea să credem câtă lume era! Am stat, am aruncat suporterilor sacourile, cravatele. Când am câștigat cu Steaua Roșie n-a fost chiar așa. A venit lume la aeroport, dar nu așa de multă. Dar după aceea au venit foarte mulți pe stadion. Acolo am sărbătorit cu suporterii

Care mi-e mai dragă dintre cele două Cupe ale Campionilor? Amândouă. A fost diferit, eram țări diferite. Într-un fel se trăia în România, în alt fel în Iugoslavia, pe atunci. Ei erau mai deschiși, mai liberi. Noi, când eram în străinătate nu aveam voie nici să ieșim din hotel, să ne plimbăm. Totul era atent urmărit. Dincolo, nu. Dar, așa, mai spectaculos a fost în România. În Iugoslavia am sărbătorit trofeul doar câțiva ani, nu ca la noi. La ei nu se mai serbează de câțiva ani buni. Bine,s-au și schimbat multe acolo, mulți au plecat. Nu mai există Iugoslavia, s-a împărțit!

Eu cred că am fost destul de bine recompensați după Sevilla. Am primit acele mașini ARO. Nu erau noi, dar toți le-am vândut. Eu am pus banii la CEC. La Steaua aveam Dacia, ca toată lumea. La Steaua Roșie aveau alte mașini, Mercedes, BMW, Audi. Eu îmi luasem un Peugeot 405

„Nea Imi era un om așa de bun!”

Deși era printre cei mai tineri jucători ai acelei echipe din anii '80, Belodedici spune că „în cantonament eram foarte disciplinat. Aici făceam cantonamente mai lungi, la Steaua Roșie erau mai scurte. Și nu-mi amintesc să-l fi supărat așa de tare pe nea Imi.

Dar dânsul era un om bun, un om extraordinar! Mai jucam și noi cărți, table, rummy, se făcea târziu. Nea Imi venea la noi și ne spunea: «Haideți la culcare, vă rog eu frumos, că mâine avem meci!».

Emeric Ienei, legendarul antrenor cu care Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni în 1986

Venea la fiecare, avea discuții individuale cu noi, ne încuraja, ne lua în brațe, ne și pupa din când în când. Era așa un sentiment... eram în stare să dăm tot ce aveam, numai să-l mulțumim. Acum e prima aniversare fără dânsul. Au mai dispărut și alți colegi, Bălan, Bărbulescu, Duckadam. Ce să spun... așa e viața”.

Belo mai spune că „da, pe vremea aceea, ne ajuta pregătirea de la Forban, prin zăpadă. Nea Imi ne spunea să alergăm împreună, să n-o ia nimeni înainte, că puteau să apară urșii. Alergam mult, așa era stilul atunci. Și eram bine pregătiți fizic.

Dar și jucam repede. Pe mine mă mai chema nea Imi, în birou la dânsul, și îmi spunea să nu țin mult mingea. O atingere sau două, să n-o țin la picior. Să nu dau timp adversarului să pună presiune, să gândească.

Îmi zicea: «Dacă te prind că faci mai mult de două atingeri, te scot afară!». S-a mai întâmplat să mai și driblez și îl auzeam cum țipa la mine, că mă scoate”.

Câteodată îmi era și ciudă pe colegii din față. De multe ori ieșeam din teren odihnit, nici nu transpiram. Aveam multe meciuri când adversarul nu ajungea la noi în apărare. Colegii făceau un presing extraordinar și se juca numai acolo, în față. Eu cu Bumbescu stăteam și ne uitam! Uneori, când era terenul mai greu, mai nămolit, mai luam de pe jos și dădeam pe șort, să pară că am jucat și eu!

Mai joc încă fotbal, mă mai bag la miuțe, cu un grup de prieteni. Că am aceeași greutate de pe vremea când jucam, ba poate un kilogram mai puțin! Când eram mic, eram foarte firav. Antrenorul îmi zicea să mă duc să mănânc de două ori. Dar într-un an am crescut mult

„Acum, la noi vin străini nu să ne ajute, ci să învețe să joace fotbal”

Fostul internațional este sceptic când îl întrebi dacă mai e posibil ca o echipă din România să câștige un trofeu european: „Sincer, sincer, după cum merg lucrurile, nu cred că se mai poate întâmple. Acum avem probleme în cupele europene.

La noi fotbalul s-a dus în jos. Am scăzut mult față de anii '80. Dacă îi prindeau pe cei de acum unii ca Bumbescu, Bărbulescu, Tudorel Stoica, dacă juca acum un Cămătaru, un Costică Ștefănescu, un Negrilă... Te mâncau când mergeam în deplasare!

Eram cu pulsul la 180, bătea pulsul, emoție... Bine, acum avem foarte mulți jucători care învață la noi să joace fotbal. Nu vin să ne ajute. Nu știu dacă ne mai putem întoarce la valorile de dinainte. S-au schimbat și strategia, și sistemul, și tot”.

În urmă cu 40 de ani, Steaua era regina Europei. Acum se chinuie în Liga a 2-a, fără drept de promovare. Belo spune că „tot timpul fac diferențe între Steaua Roșie și Steaua București. Ei se mai mențin, mai apar acolo. Nu mai sunt nici ei în Liga Campionilor, dar mai joacă în cupele europene.

Cei care se pricep ar trebui să vină să ne explice ce se întâmplă. Ce s-a întâmplat de ne-am dus așa de în jos... am dispărut! Nu doar în fotbal, ci și în sport în general. Țin minte când eram în Spania. Au venit cei de la handbal, cu domnul Gațu, cu domnul Stîngă. Se uitau spaniolii la ei ca la Dumnezeu. Acum nu mai existăm!

La rugby la fel, la alte sporturi. De ce am dispărut?! Asta ar trebui să ne spună oamenii care știu de ce. Bun, știm și noi că jumătate din România a plecat când s-au deschis granițele. Ne-am dus toți în străinătate, satele sunt goale.

Când mă duc în satul meu, nu mai e nimeni. Pe timpul meu aveam școală cu 8 clase pe tot ciclul 1-8. Acum mai sunt 3 clase. La Moldova Nouă, unde am început să joc fotbal, aveau o echipă de liga a 2-a, Minerul Moldova Nouă. Mai erau Minerul Bocșa, Minerul Cugir, Minerul Anina, care aveau fotbal, dar și alte sporturi. Acum nu mai e nimic!”.

Bumbescu și Miodrag Belodedici - Sărbătoare la 40 de ani de la finala de la Sevilla // FOTO: Cristi Preda (GSP.ro)

Când îl întrebi cu ce a rămas după atâta timp, spune simplu, cu nostalgie: „Cu ce rămân eu?! Cu trofeele, cu cupele pe care le-am câștigat, cu amintirile. Cu cupele europene. Cu bucuria aia când mă duc de la București acasă, când fac stânga la Orșova și o iau pe Clisura Dunării, până la Baziaș, aproape de satul meu.

Acolo e un sentiment... eram îndrăgostit extraordinar de Dunărea aia! Făceam baie în ea, prindeam pești, din ăia mai mici. Nu știam ce înseamnă sushi, dar când îi prindeam, le rupeam capul și coada cu dinții și îi mâncam așa, de vii. Doar să nu mă duc acasă, că mă puneau la treabă”.

Eu nu am fugit în Iugoslavia, am trecut cu pașaport legal. N-am fugit, am plecat! Ce să fac?, așa erau timpurile. La un moment dat a venit un fax la Steaua și mă invitau să mă duc la un meci caritabil în Anglia, să joc într-o echipă a Europei. Eram și eu convocat. Nu m-au lăsat să mă duc, nu știu de ce. Poate și asta a pus capac, să mă facă să plec

Este bine că încă mai sărbătorim Cupa Campionilor Europeni. Mai ales pentru noi, că ne mai vedem, că ne-am pierdut puțin și nu suntem apropiați unii de alții. Așa ne mai vedem, ne mai unim, mai stăm de vorbă. E bine, e bine când se fac reuniunile în felul ăsta

Generațiile acestea mai noi nu ne mai cunosc. Poate au auzit de unii precum Duckadam, Bumbescu, Lăcătuș. Mie mi s-a întâmplat, nu mă mai cunosc, treceau pe lângă mine și n-aveau nicio treabă să zică bună ziua! Acum îi știu de Mbappe, pe Messi, pe Ronaldo. Pe noi nu prea. Nu știu ce s-a întâmplat. Cât de frumos era când aveai idolul tău lângă tine și te uitai la el ca la o icoană! Acum idolii lor nu sunt lângă ei, sunt la televizor

Poate ne vedem să sărbătorim Cupa Campionilor și peste alți 10 ani! Nu ne plângem. Cum ne spunea nea Imi: să nu ne plângem, să nu ne văităm, ca să nu vadă adversarul și să se bucure. Și dacă ne lovea intenționat, să zâmbim, să nu vadă că suferim. Și Lăcătuș îl mai tachina: «Nea Imi, dacă mă lovește intenționat, dau și eu înapoi!». Iar el îi zicea: «Nu, Lăcă, să nu faci așa, să zâmbești!». Ne dădea multe sfaturi nea Imi